...

“Proust scrutează nuanţele unui future până la ultima particulă. E viguros ca struna unei viori, şi totodată diafan ca puful de pe aripile unui future. [...] Vreau să plec din viaţă ca dintr-o încăpere, cu o frază banală, neterminată pe buze.” Virginia Woolf, Jurnal

Ca prin vis

            Am avut două vise memorabile în ultimele două săptămâni înainte de sabatic. Într-unul eram la mine la etajul şapte şi la fereastră aveam nori. Am început să formez bulgări (ca în "Jack şi vrejul de fasole") pe care îi aruncam cu bucurie vis-a vis către blocul vecin până s-au prins şi ceilalţi locatari în joc. Altădată eram într-un colţ, într-o încăpere plină de oameni care conversau, genul de adunătură de la petrecerile lui Holly Golightly. Stăteam şi priveam. Pe diagonală era un bărbos cu căciulă de taliban care mă privea întrebător. Aveam de gând să mă amestec cu mulţimea? 

Anul cu două veri

Ploua afară, puteam să spun asta după zgomotul pe care-l făceau cauciucurile maşinilor când treceau prin bălţi. M-am concentrat un pic şi am auzit câteva picături pe streaşină.  Camera mea de hotel cu pereţi albaştri din Buenos Aires mă  întrista. Nu dormisem bine. Auzisem liftul şi grilajul de fier la fiecare drum. Auzisem şi din camera de alături gemetele femeii extaziate care au durat până la şapte dimineaţa când a cântat puţin la duş, apoi a deschis uşa şi a trecut prin faţa geamului meu spre lift. Eram tristă, dar măcar zâmbeam. Cu o seară înainte recepţionerul trecut de cincizeci de ani mă ceruse de nevastă, mijind ochii ca şi cum ar fi degustat ceva savuros în timp ce-mi ţinea mâna şi-mi mângâia delicat inelarul. “Sus ojos...” şi am înţeles că era vorba de ochi, deşi cunoştinţele mele de spaniolă se reduceau la câteva cuvinte.

Mult mai tarziu aveam să-l întreb pe prietenul meu argentinian cum îşi educă taţii băieţii să fie atât de curtenitori, dar nu am primit un răspuns lămuritor, deşi chiar el mă prevenea să am grijă cu bărbaţii care mă complimentau în America de Sud. Aveam să înţeleg mai multe la cursul de limba spaniolă de pe duolingo care mi-a furnizat câteva expresii colocviale de agăţat: “Nu te-a durut când ai căzut din cer?” ”Eşti atât de dulce că mă dor dinţii.”

Două veri – una în emisfera boreală şi una în emisfera australă.  Până atunci totul se derulase repede – terminasem un proiect sambata in Brasov si luni eram in avion spre Bologna de unde incepea marea călătorie. Nu avusesem timp să văd ce simt. Pe mama o lăsasem îngrijorată. Prietenii mă încurajaseră ca la meci – Bravo ţie! Extraordinar! Ce curajoasă eşti! Au fost multe îmbrăţişări, am primit iconiţe, brăţări talisman, încurajări şi urări de drum bun. Aveam un tricou cu “Mama zmeilor” şi un rucsac de cabină de numai şapte kilograme din care jumătate era echipament montan (cu bocancii în picioare).  M-am gândit mult dacă să-mi iau două sau trei tricouri şi sandalele cu toc pentru cele trei luni. Aveam de gând să merg la degustări de vin şi să simt elegantă. Am pus şi două bluze de voal care nu se călcau, trusa de machiaj, o cutie metalică cu cercei lungi, cartea cu Trekking în Patagonia şi încă o carte de Banana Yoshimoto în engleză pe care urma s-o dau la schimb în vreun hostel aşa cum se obişnuieşte.

Există o voluptate în plecare, în a înceta să mai plăteşti facturi, în a încheia socotelile, în a închide notificările de Facebook.  Ştii că nu mai participi la evenimentele din oraşul tău. E un tur de “La revedere”, papa şi mua mua, ai grijă de tine. Pe măsură ce se apropia data plecării număram – ultima zi de lucru, ultimul prânz, ultima noapte acasă în patul meu.

Schimbasem avionul la Madrid. Pe un ecran rulau destinaţiile de America de Sud – Caracas, Bogota, Buenos Aires. Abia cuvintele astea mi-au dat fiori. Apoi vânzătoarea de la cafenea – “Mai vrei ceva inimoară?” Intram  în alt spaţiu, cu alt mod de adresare.

In Buenos Aires taximetristul care mă adusese de la aeroport mă iscodise pe drum despre “mi marido”, îmi arătase nişte puncte turistice din oraş şi mă taxase mai mult pe motiv că nu înţelesesem suma agreată iniţial, deşi eram destul de sigură că învăţasem cifrele. Drumul de la aeroport mă costase mai mult decât o noapte de cazare.

Toate astea m-au obosit şi am resimţit asta în primele zile în Buenos Aires.  Pe străzi femeile purtau bretele şi ţinte la genţi şi sandale, aveau părul lung şi-mi aminteau de clasele de salsa la care mă dusesem pentru prietenul meu.  Pe bărbaţi îi priveam atentă şi mă întrebam care ar avea potenţialul vecinului meu de cameră pe care nu-l văzusem la faţă dar satisfăcuse o femeie o noapte întreagă din nou şi din nou. In centru bărbaţii erau eleganţi şi cei mai fermecători erau cei grizonaţi care citeau ziarul în cafenele, uitându-se pe stradă din când în când fără să-şi verifice contul de Facebook.

Am vrut să plec într-un loc liniştit şi am luat vaporul timp de o oră către Uruguay, la Cologna del Sacremento. Localitatea se putea vizita în două ore, dar am vrut să-mi pierd timpul printre clădirile coloniale şi am rămas o noapte la un mic hotel care ridica simplitatea la rang de calitate. M-am înfundat în aşternutul alb, între perne şi citeam. Am mers la micul dejun şi am mâncat pentru prima oară biscuiţi din cereale unşi cu” dulche de leche”, o cremă care aducea oarecum cu crema caramel, doar că era mult mai bună.

A pleca singură în America de Sud nu s-a intamplat brusc. Am avut antecedente – i-am condus pe cativa din temerarii clasei a doua A in prapastie la Coliba ciobanului. Am evadat pe scara de incendiu din tabara de la Clăbucet. Am zburat prima dată cu avionul la cincisprezece ani în Germania unde am împărţit ziare într-o zonă luxoasă de lângă Frankfurt. In studentie am facut autostopul in Franta pana am dat peste primul sofer turc, genul meu de infractor, care în timp ce eram pe autostradă si mergea cu 140 km la oră mi-a spus că mă duce gratis la Nisa, mi-a oferit banane si m-a intrebat daca vreau sa-mi cumpere un cadou frumos. In general oamenii din jurul meu spuneau despre mine că-mi place să trăiesc periculos. Şi în plus nici nu plănuisem să plec singură în America de Sud. Vorbisem cu un prieten alpinist să urcăm un vârf de şase mii de metri în Bolivia, m-am învoit la birou cu şase luni înainte de data plecării, am făcut planuri şi trasee cu ce o să fac înainte şi după urcarea muntelui, iar apoi când lucrurile aveau contur, domnul, în vârstă de şaizeci şi ăapte de ani s-a operat de hernie de disc şi eu am hotărât că o să merg oricum. Si apoi stăteam între nişte perne mari şi albe dintr-un boutique hotel din Uruaguay, obosită din prima săptămână şi oarecum temătoare, dornică de confort. Decorul alb, micul dejun, simplitatea elegantă m-a liniştit precum o pădure, doar că aici nu era nici o pădure, aşa că mă descurcam cum puteam. Si gandul ca milioane de turisti strabat Buenos Aires si se inghesuie in Cafe Tortoni, iar eu am luat vaporul o oră şi eram într-o ţară mai puţin turistică îmi dădea un sentiment de pace interioară. Apoi m-am simţit capabilă să merg mai departe. M-am întors în Buenos Aires, am luat avionul spre Patagonia.

Dupa două săptămâni  s-au întamplat două lucruri:  eram îndrăgostită de argentinianul de la recepţia hotelului din Patagonia şi eram oarecum panicată - aveam chef sa muncesc. Ba chiar am inceput sa ma uit pe joburi.  Aveam senzatia ca atat timp cat lipsesc lucruri importante se intampla. Dupa şaisprezece ani de munca şi concedii de 1-2 săptămâni posibilitatea de a calatori trei luni era un lucru cu care nu stiam prea bine ce sa fac. Văzusem un filmulet de la Ted Talks cu un designer din New York care explica beneficiile asupra creativitatii în urma unui sabatic. Eu păream că mă intorceam pe cărările stiute. Spunea ca a avut  un sabatic de cateva ori, dar că primul a fost dezastruos. Isi facuse o agenda incarcata in fiecare zi. Si eu eram atat de infometata sa calatoresc, asta fusese laitmotivul meu inca din copilarie cand ma jucam cu degetul pe harta si faceam trasee si combinatii in diverse zone ale globului. Era ceva obisnuit să răspunzi la întrebarea – Ce-ţi place să faci? Păi să călătoresc! Cum vrei sa-ti duci viata? Vreau sa calatoresc! “Ăsta e şi visul meu!” răspundeau oamenii în cor. Ăsta  era visul nostru hipiot, o perioada nedefinita in care vom calatori, vom decoperi lumea, vom vedea cum traiesc alti oameni, vom munci eventual pe drum culegand vii in Australia si vom strabate continente cu autostopul.

După ce m-am îndrăgostit m-am liniştit şi am renunţat să mă mai îngrijorez pentru locul de muncă. Era bine să fie altcineva îngrijorat pentru mine, să mă întrebe unde sunt şi ce fac, să-mi spună de care friptură să mănânc.

 Aveam zile când abia rosteam câteva cuvinte. Ştiam direcţia în care merg, dar nu ştiam întotdeauna cât voi sta într-un loc. Mi-am dat seama că nu are rost să planific foarte mult, aflam pe drum, din discuţiile cu alţii ce aveam nevoie. Erau mulţi care-şi urmau un vis – evreul care conducea un minivan să vadă peisajele de pe Carretera Austral, recepţionerul care lucra şase luni pe an pentru ca apoi să călătorească, bibliotecara franţuzoaică sosită pentru a treia oară în Patagonia, de data asta cu vaporul printre fiorduri - toţi aventurieri, căutători fără leac.

M-am întors la mijlocul lui mai. Căldură mare.

Am început să-mi caut de lucru. Două intrebari reveneau in principal la interviuri –“ Ce e o perioada sabatică”? si “Ai de gând să pleci din nou?” . Oamenii mă priveau ca pe un animăluţ ciudat. Am răsfoit anunţurile de locuri de muncă. Parcă nimic nu se mai potrivea. Am găsit unul cu douăzeci de cerinţe, şapte lucruri pe care agenţia le oferea candidatului din care unul era un mediu de lucru competitiv şi un măr pe zi.

Nu-mi găseam locul.

După ce pentru un moment a fluturat posibilitatea ca într-o zi să mă mut într-o altă ţară am dorit  să-mi cunosc mai bine ţara. Începuse să mă intereseze Romania. După ce m-am plimbat cu trenul cu aburi în Ţara de Foc vroiam să merg cu mocăniţa în Maramureş. În prima lună de la întoarcere am făcut mici excursii pe Ceahlău, în Cheile Nerei, în deltă. Mă interesa literatura de exil. Îi ascultam cu atentie pe oamenii care nu-l mai găsesc pe “acasă” nicăieri pentru că au fost în prea multe locuri.

Imagini şi faze din excursie îmi reveneau haotic în minte. Era început de vară în Bucureşti. Strandurile erau luate cu asalt, asfaltul se topea.

În drum spre poştă, într-o grădină, am văzut o mână negricioasă de aurolac care s-a scufundat într-un canal în măruntaiele oraşului şi a tras capacul.

Zile si zile

Am zile când abia rostesc câteva cuvinte. Ştiu direcţia în care merg, dar nu ştiu întotdeauna cât stau într-un loc. Mi-am dat seama că nu are rost să planific foarte mult, aflu pe drum, din discuţiile cu alţii ce am nevoie. Sunt mulţi aici care-şi urmează un vis – evreul care face Carretera Austral cu vanul, recepţionerul care lucrează şase luni pe an pentru ca apoi să călătorească, bibliotecara franţuzoaică sosită pentru a treia oară în Patagonia, de data asta cu vaporul printer fiorduri, aventurieri, căutători fără leac.

Plecare

Există o voluptate în plecare, în a înceta să mai plăteşti facturi, în a încheia socotelile, în a închide notificările de Facebook, în a ştii că nu participi la evenimentele din oraşul tău. E un tur de “La revedere”, papa şi muamua, ai grijă de tine. E un pat care nu va mai purta greutatea corpului meu şi un balcon de pe care nu voi mai privi apusuri şi nopţi.

Schimbul

Am nevoie de acest spaţiu luminos, nemobilat de câteva ori pe săptămână pentru a exersa dansul.

Mişcări ample, braţe întinse, ecoul unui foşnet de rochie vreau să umple spaţiul

Aici, aici aveţi măsuţa de cafea şi în bibliotecă, o narghilea.

Călătoriile lui Vintilă

Vintilă nu crede în bucle, în lacuri de unghii colorate. Vintilă nu crede în gene coborâte lent, în pleope plecate. Acolo, la salonul de cosmetică, toate se cred transformate.

În prima încăpere e coaforul. Unele femei sunt aşezate, altele roiesc în picioare pe lângă ele. O clientă se scoală de pe scaun, se scutură de resturile de păr, iar cea de alături, care a văzut toată metamorfoza îi face entuziasmată un compliment. Pe ultimul scaun din rând o coafeză fără client împleteşte părul unei alte colege. La răstimpuri îi mângâie părul şi-l adună. Fac apoi speculaţii despre ce o să spună bărbatul ei când va veni acasă. În fundal cântă Mirabela Dauer, iar televizorul suspendat arată ştirile fără sonor.

La fereastră, coafeza apropie o şuviţă roşie de capul clientei pentru a vedea cum îi stă. De jur-împrejur o baltă de plete proaspăt tunse. Doamna se priveşte atent în oglindă. Înclină capul. Se vede cu noua frizură. O nouă viaţă s-aşterne înainte. Salonul e o uşă închisă în nas greutăţilor vieţii. Aici se mângâie şi se exclamă, se evaluează rujuri şi culori, carnaţii şi atitudini. Mâini dibace descriu piruete în jurul unui chip.

În a doua încăpere se aplică tratamente corporale. Trei paturi aliniate, cinci voci trăncănesc şi trei trupuri frământate şi împachetate trăiesc visul unei siluete zvelte.

În ultima cameră e linişte. Se aude doar zgomotul benzilor de ceară desprinse de corp.

Afară ninge uşor, iar pe treptele salonului o domnişoară pune portofelul în geantă, trage fermoarul şi zâmbeşte primului trecător întâlnit.