Din conferinţa întreagă am reţinut doar că fixarea ideilor
se face prin imagini. Am fost mai fascinată de faptul că CTP-ul a vrut sa ne
vorbească mai mult de sacru, părea de la sine înţeles, dar a sfârşit
bălăcindu-se in profan, în poveşti cu beţii. Din când în când mai arunca câte
un “dracu” la care femeia în vârstă de lângă mine clătina deaprobator din cap.
Avea un palton negru lung, rochie neagră şi mai lungă şi broboadă. Se ruga în
şoaptă la răstimpuri şi îl completa în barbă pe vorbitor, îl contrazicea.
Urmăream în parallel avocatul sacrului şi al profanului. După ieşirea din sală,
mi-a revenit şi mie o amintire care să fixeze această seară în memorie: eram la
Constanţa în anii copilariei. Plouase şi un şuvoi de apă se scurgea pe lângă
trotuar. Alina, grăsuţa dominatoare de la bloc, indica cu vârful unui băţ
deasupra bălţii un palid curcubeu. Soarele abia ieşise şi iriza apele murdare. “Ştiţi
ce e asta?” Noi, ceilalţi copii ne uitam fascinaţi la culorile din mâlul apei.
Tăceam. Tot Alina ne-a scos din încurcătură trosnind cu băţul în apă pănă ce
ne-a stropit peste feţele curioase aplecate peste baltă: “E jegul apei, bă!”
sâmbătă, 7 noiembrie 2015
joi, 8 octombrie 2015
La mânăstire
Îmi
amintesc foarte bine poza aceea cu cele două călugăriţe. Una din ele, bunica, Smărăndiţa,
cum era alintată în familie, priveşte cu ochi senini, uşor amuzată, spre
aparat. Am întrebat-o mai târziu pe mama de fotografia aceea, singura de la
mânăstire. O aruncase. I-am mai cerut detalii şi s-a înfuriat. Mi-a zis pe un
ton răstit să nu mai aduc vorba despre asta. Niciodată!
Ȋn
studenţie distracţia mea favorită era să merg la munte cu câţiva colegi. Eram în
anul doi când am ales să mergem în munţii Căpăţânii din Vâlcea. Locul de
pornire era din Costeşti, unde ne-am oprit să mâncăm pe jos, în iarbă, în
apropierea mânăstirii Bistriţa. Nu era o excursie la munte oarecare, ci una în
care aveam să aflu ceva despre rădăcinile familiei mele.
Furia
mamei, mi-a spus ea cândva, avea de-a face cu faptul că bunica nu reuşise să-i
transmită ceva din evlavia care i-a învăluit anii tinereţii şi nici din
învăţăturile religioase.
Bunica
se prea poate să nu ne fi ţinut lecţii de teologie, dar mi-o amintesc bună,
împăciuitoare, spunând blând: “Da, mamă, aşa facem”. În garsoniera modestă avea
doar o icoană şi un tablou cu Iisus răstignit alături de tâlhari. Acestea erau singurele
reprezentări religioase. Îmi amintesc bine cutia de porţelan roz cu decoraţiile
de pe front ale bunicului şi poza lui, mare, înrămată la capul patului,
dominând încăperea. A fost o femeie curtată intens. Deşi era liberă păstra
distanţa faţă de alţi bărbaţi. Pur şi simplu nu-şi putea imagina o altă
dragoste şi era liniştită şi fericită că i-a fost dat să trăiască una unică. Pe
Pavel l-a întâlnit în satul lor. Câteva jocuri, câteva ochiade, hore şi s-au
îndrăgostit.
Când
a venit războiul Pavel a plecat pe front. Am încercat să fac un exerciţiu de
imaginaţie. Iubesc, iar cel ales este undeva departe fără posibilitatea de a-mi
trimite vreo veste. E la război. E în tranşee. E rănit. E cu camarazii lui şi
mănâncă dintr-o strachină de tablă. Se teme de un nou atac. Nu doarme. Îi trece
viaţa înaintea ochilor şi o data cu ea şi moartea. Mă gândesc la el neîncetat.
Singura certitudine sunt cei care se întorc de pe front. Vorbele lor sunt
adevărul. Ei au fost acolo. Cineva îi spune:”A murit”. Viaţa s-a sfârşit. La
vestea morţii, bunica s-a dus la mânăstirea Bistriţa. Avea un fir roşu s-o
călăuzească. Şi-a găsit liniştea. A depus jurământul şi s-a călugărit. Nu ştiu
amănunte ale vieţii ei acolo, nici la ce oră se trezea, nici de câte ori
îngenuncheau pentru rugăciune, nici dacă lucra în grădină sau cât de des îi
venea rândul să bată toaca. Nu ştiu dacă citea acatistele sau se retrăgea sub
un nuc bătrân în curtea mânăstirii. Ştiu doar că a apărut Pavel în poarta mânăstirii
la câţiva ani după ce bunica depusese jurământul de călugărie şi a uitat de
toate cele ce făcuse până atunci, a renunţat la hainele negre şi l-a urmat pe
el. Pavel fusese trimis în lagăr la ruşi unde a stat optsprezece zile fără
mâncare. A scăpat cu viaţă şi la întoarcere a căutat-o pe Smaranda la părinţi.
Nu au vrut să-i spună de mânăstire. A aflat totuşi de la un băiat din sat.
S-au
stabilit în Cotroceni cu chirie şi au avut-o pe mama. Au îndurat multe lipsuri,
dar în fotografii arătau demni şi frumos îmbrăcaţi. Nu am nici un indiciu legat
de trecerea de la viaţa de mânăstire la viaţa de capitală şi de familie. Rudele
erau de acord că Smărăndiţa era ruptă de lumea asta prin trecutul ei, prin
dragostea ei, prin cărţile ei şi refuzul de a citi ziare sau, mai târziu, de a
se uita la televizor. Era o gospodină desăvârşită. Au strâns bani de casă.
Cancerul lui Pavel la stomac le dădea de furcă, evoluase repede şi singurul
gând era să le lase pe fetele lui în casă nouă. Au reuşit să se mute şi după
nouă zile Pavel a murit.
Despre
perioada care a urmat am aflat doar că bunica plângea continuu. Avea patruzeci
şi şapte de ani. A fost nevoie să-şi caute de lucru pentru prima oară, să se
întreţină pe ea şi fiica de paisprezece ani şi să plătească ratele la casă.
Ştiu că a ajutat-o un oarecare Avraam, i-a găsit un loc de muncă la fabrica de
pâine. Imaginile mele cu ea au căpătat contur mult mai târziu, când aveam
vreo patru ani şi era senină, mă lua cu ea în concediu şi mă învăţa să fac
fundă. Ȋmi amintesc la noi acasă nişte mese extraordinare, de poveste, la
care luau parte o grămadă de barbaţi care-i lăudau frumuseţea şi talentele
culinare. Nu avea niciodată o atitudine provocatoare, nici prin îmbrăcăminte,
nici prin vorbă cum au femeile din ziua de azi şi totuşi era curtată. Bunicul
din partea tatălui a vrut s-o ia de soţie după divorţ, dar Buni a refuzat.
Toate astea îmi treceau rapid prin minte
în timp ce priveam la pereţii mânăstirii, la florile perfect aliniate şi la
chiliile din care nu răzbătea nici un semn de viaţă. Mă uitam cu luare aminte
de jur-împrejur când a apărut o maică. “Doamne ajută!” spun. Apoi, fără altă
introducere îi dau vestea: “Ştiţi, bunica mea a fost maică aici.” M-a privit atent
cu o faţă inexpresivă după care a întors spatele şi a plecat.
Articol
înscris în concursul Thailanda,
Te Iubesc! organizat de KLM România, în
colaborare cu Tedoo.ro și T.A.T. Balkans“.
miercuri, 23 septembrie 2015
Crezul
Cred în lucruri deloc întâmplătoare şi în hazard. Nu cred că
întâlnirea a patra poate fi ca prima. Nu are cum. Si asta nu ma intristează,
nu-mi spune nimic. Cred în puncte disparate pe care încă nu le-a unit nimeni
pentru că nu are cum, două sunt la mine. Cred în gândul meu din ziua aia că îţi
stă bine în cămaşă albă şi apoi să te văd cu ea. Cred în solstiţii, şi echinocţii,
şi în cercuri complete.
vineri, 28 august 2015
Noapte
Să mergi înafara potecii. Să vezi dezlănţuirea naturii şi să
te simţi mic(ă). Să fii în pustiu şi să ai doar bătăile de aripi ale şoimilor
deasupra capului. Să îngheţi în ploaie. Să bâjbâi drumul şi să fii prea obosit ca
să te mai poţi întoarce. Să-ţi intre liniştea pădurii adânc în oase. Să pierzi
trenul să ştii că ce ai iubit nu se mai întoarce sau a murit. Să vină noaptea.
luni, 10 august 2015
(În)cerc
Trei zile de valuri care să dezvelească toate melancoliile. Am
nevoie de mare pentru a continua rutina vacanţelor din copilărie. Fiecare val
care vine mă construieşte pe mine. Stropi mici se ridică la cer nevăzuţi şi se întorc
la următoarea ploaie. Dragostea nu poate fi un singur lucru, un singur fel, o
singură metaforă, un singur val – scriu în gând în timp ce străbat plaja mica de
la un capăt la altul din nou şi din nou. Melancolia cere de mâncare.
miercuri, 5 august 2015
De ieri
Uneori îmi spun că două lucruri mă mai pot salva şi unul din
ele este literatura.
“Simt că devin alta. Mişcările sunt line. Ochii strălucesc. Somnolenţa e dulce. Ochii
privesc spre interior. De ce am nevoie de lumea vizibilă, dacă în interiorul
meu creşte una invizibilă ? Vizibilul se retrage undeva, se lasă la fund.
Se pregăteşte să facă loc celui încă nevăzut. Am o senzaţie minunată, de parcă
iau parte la formarea unei noi planete care va înmuguri din mine la termenul
potrivit, ca şi cum eu sunt sora vieţii şi de fapt, o rudă apropiată a oricărui
copac. ” (Şişkin , Scrisorar)
Mi-am adus aminte de fragment atunci, la trei noaptea, în timp ce străbăteam mijlocul bulevardului atât
de plin şi
zgomotos în
timpul zilei. Somnul a fugit din primele minute de pedalat. O nouă
voluptate se năştea în mine în timp ce oraşul se întorcea în aşternut. Acasă
eram atât
de energizată
că
n-am putut să adorm până la primele zgomote ale liftului care ducea vecinii spre
servici.
marți, 21 iulie 2015
Escapism
Abonați-vă la:
Postări (Atom)


