Conversatie la coltul blocului

Eu astept. Vine un domn cu cainele. Ma intreaba:
"Asteptati un caine?"
"Nu, astept un om."

Pierdut talon, astept recompensa

Zilele trecute am fost la magazinul din colţ să fac o copie după talonul maşinii. Când am ajuns acasă câteva minute mai târziu, am observat că-mi lipseşte originalul. Am reconstituit mişcările, faptele. Am pornit din nou în căutarea lui. Am refăcut traseul terminat în urmă cu câteva momente. Cum am scotocit cu privirea astfaltul, cum fiecare lucire de celofan, fiecare hârtie mototolită mi se părea a fi talonul meu! Şi mă gândeam că tot astfel se întâmplă persoanelor îndrăgostite să li se pară că văd pe celălalt sau pe cealaltă în vreo siluetă de pe stradă, dar de fapt nu e decât o proiecţie interioară şi mi-era ciudă că un biet talon de maşină poate să te conducă la confuzii asemănătoare celor pe care le credeam animate doar de dragoste...
Vedeam maşinile cum trec şi învârt între roţi praful şi gunoaiele şi-mi imaginam hârtia mea la fel, aruncată pe te miri unde. Nici o baltă n-a scăpat privirii mele, nici o bordura, nici un tufiş. Începuse să se însereze, mă apropiam de finalul circuitului şi nu găsisem nimic. Tot mergând eu aşa cu privirea iscodind pe jos, cu frontala în mână, gata s-o aprind să mă uit pe sub câte o maşină parcată, întâlnesc un bărbat cu spatele la mine. Tocmai se oprise între două bălţi, cu privirea departe, spre apus. Deşi le-ar face bine o privire de perspectivă, oamenii nu prea se uită pe cer, să capete distanţă faţă de problemele zilnice care îi apasă. Tânărul expira lent fumul. Ştiam că se droga.
Când am trecut pe lângă el să-l depăşesc, nu apuc să fac câţiva paşi că-mi zice :
« Fetiţa, ia banii ăştia şi cumpără-ţi ceva».
Stătea aşa, cumva deznădăjduit în mijlocul drumului, cu picioarele uşor depărtate şi cu mâna întinsă.
Eu nu mai eram fetiţă demult, dar confuzia asta mi se întâmplă destul de des şi nu mă deranjează.
Faţă lui era serioasă, tristă, fără vreo urmă de viclenie. Am ezitat un pic şi el a repetat îndemnul. Am fost un moment tentată să fac câţiva paşi înapoi şi să iau banii ca să-i fac plăcere, să se simtă bine. M-am temut că, văzându-mă aproape, o să-i vină altă idee sau poate doar o să-mi pună întrebări la care nu am chef să răspund. Am plecat şi apoi, m-a întrebat un pic mai tare, căci începusem să mă depărtez şi să-mi reiau căutările pe jos: « Cauţi ceva?» şi atunci, deşi întrebarea lui era punctuală, anume pentru momentul ăla, mi-a venit în minte sensul celălalt, metafizic.
Începusem să mă înveselesc. Deşi eram supărată pe mine pentru aiureala asta cu actul, care avea să mă coste timp şi bani, am putut să mă gândesc o fracţiune de secundă aşa în ansamblu, la restul căutărilor din viaţa mea. Eram bucuroasă că mai caut ceva, orice ar fi acel ceva, că există un lucru care mă mână mai departe pe drum, că nu făcusem încă vreo greşeală ireparabilă, că nu aveam vreun bolovan de picior, că eram liberă să caut. Mai ştiam că această căutare era un lucru bun, nu eram înţepenită într-o situaţie fără ieşire, nu trăsesem nici o concluzie definitivă. Aveam exemple de oameni în jur care renunţaseră să mai facă ceva, din aceia care “ ştiau” şi trăiau fără dileme. Căutarea însemna mobilitate, dans printre oameni şi întâmplări, găsirea unor noi puncte de echilibru, neştiute până atunci, trecere spre altceva, liberă să iau cu mine de pe drum ce-mi place şi să mă debarasez de cele mai puţin trebuincioase sau dezagreabile.

Poate şi omul ăsta căuta ceva. M-am oprit un pic, şi auzindu-i întrebarea am zâmbit în întuneric. « Da » am răspuns eu, gândindu-mă şi la un sens, şi la celălalt şi am pornit mai departe spre casă.