Anticraciun

E vremea urarilor la kilogram, a generozitatii virtuale, a mesajului unic - precum cota de impozitare- adresat tuturor. E vremea ingrasarii porcului la romani, a lui sa facem in ceasul al doispelea ce n-am facut tot anul. Sa avem de toate. E vremea traficului intens printre rafturi, a cozilor rabdarii netarmurite, a comenzilor la cofetarie, a barbatilor tarati prin magazine pentru maratonul anual al cumparaturilor impotriva familiei, a privirilor in gol pe langa bradul de Craciun ce va sfarsi oricum aruncat peste balcon.
E vremea trairilor bucolice, a amanarii ruperii relatiilor dupa sarbatori, sau a mortii lor si continuitatii prin cimitire.

X-mas e un nume foarte bun, lumea l-a preluat, nu prea stie ce inseamna desi asta traieste - cursa nebuna. Vedem insemnul in reclame, pe produse, il primi pe mail in felicitari virtuale.
E vremea etalarii toaletelor, a intrebarilor esentiale:”auzi, tu cu ce te imbraci de rev?” sau “unde te duci de sarbatori?” E vremea pietelor de Craciun la Viena si a cadourilor fara rost, a lui “iti dau tie ca si tu mi-ai dat mie”, a gadgeturilor, colectiilor limited edition si a Christmas brew-ului.

E vremea argumentului dezarmant “sa fim mai buni ca e Craciunul” si a venirii unui nou an numai cu bucurii. Sa fim feri(ci)ti macar!

Conversatie la coltul blocului

Eu astept. Vine un domn cu cainele. Ma intreaba:
"Asteptati un caine?"
"Nu, astept un om."

Pierdut talon, astept recompensa

Zilele trecute am fost la magazinul din colţ să fac o copie după talonul maşinii. Când am ajuns acasă câteva minute mai târziu, am observat că-mi lipseşte originalul. Am reconstituit mişcările, faptele. Am pornit din nou în căutarea lui. Am refăcut traseul terminat în urmă cu câteva momente. Cum am scotocit cu privirea astfaltul, cum fiecare lucire de celofan, fiecare hârtie mototolită mi se părea a fi talonul meu! Şi mă gândeam că tot astfel se întâmplă persoanelor îndrăgostite să li se pară că văd pe celălalt sau pe cealaltă în vreo siluetă de pe stradă, dar de fapt nu e decât o proiecţie interioară şi mi-era ciudă că un biet talon de maşină poate să te conducă la confuzii asemănătoare celor pe care le credeam animate doar de dragoste...
Vedeam maşinile cum trec şi învârt între roţi praful şi gunoaiele şi-mi imaginam hârtia mea la fel, aruncată pe te miri unde. Nici o baltă n-a scăpat privirii mele, nici o bordura, nici un tufiş. Începuse să se însereze, mă apropiam de finalul circuitului şi nu găsisem nimic. Tot mergând eu aşa cu privirea iscodind pe jos, cu frontala în mână, gata s-o aprind să mă uit pe sub câte o maşină parcată, întâlnesc un bărbat cu spatele la mine. Tocmai se oprise între două bălţi, cu privirea departe, spre apus. Deşi le-ar face bine o privire de perspectivă, oamenii nu prea se uită pe cer, să capete distanţă faţă de problemele zilnice care îi apasă. Tânărul expira lent fumul. Ştiam că se droga.
Când am trecut pe lângă el să-l depăşesc, nu apuc să fac câţiva paşi că-mi zice :
« Fetiţa, ia banii ăştia şi cumpără-ţi ceva».
Stătea aşa, cumva deznădăjduit în mijlocul drumului, cu picioarele uşor depărtate şi cu mâna întinsă.
Eu nu mai eram fetiţă demult, dar confuzia asta mi se întâmplă destul de des şi nu mă deranjează.
Faţă lui era serioasă, tristă, fără vreo urmă de viclenie. Am ezitat un pic şi el a repetat îndemnul. Am fost un moment tentată să fac câţiva paşi înapoi şi să iau banii ca să-i fac plăcere, să se simtă bine. M-am temut că, văzându-mă aproape, o să-i vină altă idee sau poate doar o să-mi pună întrebări la care nu am chef să răspund. Am plecat şi apoi, m-a întrebat un pic mai tare, căci începusem să mă depărtez şi să-mi reiau căutările pe jos: « Cauţi ceva?» şi atunci, deşi întrebarea lui era punctuală, anume pentru momentul ăla, mi-a venit în minte sensul celălalt, metafizic.
Începusem să mă înveselesc. Deşi eram supărată pe mine pentru aiureala asta cu actul, care avea să mă coste timp şi bani, am putut să mă gândesc o fracţiune de secundă aşa în ansamblu, la restul căutărilor din viaţa mea. Eram bucuroasă că mai caut ceva, orice ar fi acel ceva, că există un lucru care mă mână mai departe pe drum, că nu făcusem încă vreo greşeală ireparabilă, că nu aveam vreun bolovan de picior, că eram liberă să caut. Mai ştiam că această căutare era un lucru bun, nu eram înţepenită într-o situaţie fără ieşire, nu trăsesem nici o concluzie definitivă. Aveam exemple de oameni în jur care renunţaseră să mai facă ceva, din aceia care “ ştiau” şi trăiau fără dileme. Căutarea însemna mobilitate, dans printre oameni şi întâmplări, găsirea unor noi puncte de echilibru, neştiute până atunci, trecere spre altceva, liberă să iau cu mine de pe drum ce-mi place şi să mă debarasez de cele mai puţin trebuincioase sau dezagreabile.

Poate şi omul ăsta căuta ceva. M-am oprit un pic, şi auzindu-i întrebarea am zâmbit în întuneric. « Da » am răspuns eu, gândindu-mă şi la un sens, şi la celălalt şi am pornit mai departe spre casă.

Despre ce am invatat la dans

La dans mi-a placut ca eram ocupata in restul timpului si paream sa ignor asta cat ma aflam acolo, pe covorul de cauciuc, fataindu-ma de colo colo, jucandu-ma cu bratele si picioarele, simtind cum trece aerul printre degete sau cum imi trec mainile pe deasupra unei ape imaginare. Era o stare incitanta sa stiu ca sunt atatea de facut si eu o ard aiurea pe acolo. Un prieten ma intreba ingrozit:”dar tu cand ai timp de toate astea?”. E ceva similar cu amantii care sunt asteptati undeva si ei mai intarzie in imbratisari repezite, prin pat, pe la usa, pe scari...si ma simteam bine stand acolo, nefacand mare lucru. Si m-am deprins cu o anume libertate, nu am invatat miscari pe de rost pe care sa le repet pana la imbecilizare, ci doar mi-am urmat miscarile, am schimbat directia, am tacut gandurile. thx to Catalina.

Epilog

After a while voices fade out. And so did my fears. Fantasies could fly again.

Bucurestiul in imagini

Sunt Tina şi ador Bucureştiul. Sunt o femeie - pot să zic în engleză? – in her early thirties, dar nu arăt chiar aşa, ceea ce poate fi derutant uneori. De aceea oamenii îmi spun Tina-derutina. Derutina este şi o substanţă foarte puternică care acţionează împotriva monotoniei, dar nu despre asta am să vorbesc acum, ci despre ce am văzut eu prin Bucureşti. Nu am un aparat foto digital, dar am fotografiat cu ochii minţii lucrurile pe care le-am văzut şi despre care vă povestesc acum

Ţăran citind. Era pe vremea pieţei Obor, aia veche, şi eu treceam cu tramvaiul. Sau el trecea cu mine. Era una din zilele alea când, ca de obicei, aveam o carte cu mine din care uitam să citesc pentru că spectacolul străzii mi se părea pur şi simplu mai captivant. Nu citeam eu, dar uite că citeau alţii. Un ţăran cu cuşmă, ilic, cizme, pantaloni jerpeliţi şi prăfuiţi, întins languros peste nişte saci cu cartofi, cu bărbia sprijinită în podul palmei citea. Şi era aşa de absorbit de ce afla...am mai apucat să-l zăresc cum îşi înmuia degetul în gură să dea pagina

Muzicantul de la casino. Îl ştiţi pe ăla de stă la universitate, în faţă la Princess şi cântă la acordeon? Într-o seară cânta el cu patos, ca de obicei, şi doi copii ai străzii erau transportaţi. Şi nu, nu erau mijloace de transport în comun. Stăteau acolo cu ochii învăluiţi de melancolie şi cu gurile căscate ca prostiţi de uimire că uite, ce poate să facă omul ăsta!

Crucea de neoane. Într-o zi pornisem aşa aiurea cu nişte prieteni cu gândul să mai vedem ce mai e prin Bucureşti. Am început-o tacticos cu Mântuleasa, am traversat Călăraşi, şi ne-am afundat tot mai adânc printre nume necunoscute în labritul de pe lângă strada labirintului. Străzile au chemări, aşa cum probabil simt şi bărbaţii când văd câte o femeie. Zăreşti un colţ de grădină, o fereastră deschisă, lumină la etaj, nu te mai gândeşti, te duci. Nu contează de unde vii, încotro mergi sau ce aveai de făcut. Auzind o chemare din asta am găsit şi eu crucea de neoane, halucinantă, strălucind dintre tufişuri, undeva pe lângă strada Vulturilor.

Vise. Pe Fundeni o dacie tractată de un taxi. În maşina victimă el ţinea mâinile pe volan, ea privea ţintă înainte. Amândoi tineri, serioşi, cu feţele lucind de la căldură, nu-şi spuneau nimic. Păreau osteniţi, învinşi de un nou necaz. Bancheta din spate încărcată la refuz. Pe geam se zărea o cutie de carton, probabil de fructe şi pe un colţ se vedea un fragment din mesajul publicitar, scris rasturnat, cu susul în jos: dreams.

Drujbe, maci şi ventilatoare. Mai încolo, pe soseaua de centură, în timp ce toată lumea stă la barieră, numai vânzătorii ambulanţi par să mişte. Trec prin faţa maşinii cu aceiaşi pantofi, mai mulţi vânzători, unul după altul cu aceiaşi pantofi, câteodată cu ochelari de soare, tricouri (nu au roz că am întrebat) şi pălării de cowboy. De curând au “băgat” drujbe. “Domniţa, vă dau o drujbă?” mă întreabă unul din ei zâmbind. Eu mă uit la macii de la marginea drumului, crescuţi lângă calea ferată. “Hai!”, mă îmbie el din nou. Eu cu gândul la maci şi alte lucruri îl privesc drept în ochi. Îl ştiu. Acum câteva zile stătea în cur pe calea ferată. Avea alături un ventilator mic de plastic roz cu elicea galbenă şi încă unul la fel în mână pe care-l asambla.

Cu barca. Într-o zi eu şi vecina mea priveam apusul, fiecare din balconul ei, de la etajul 7 si 9. O văzusem de puţine ori, era un copil. La un moment dat îşi scoate mainile înafara balconului şi începe să vâslească liniştit spre apus din balconul devenit barcă. Eu mă lepăd de haine şi intru să înot pe lângă ea.

Cadere libera

E luni, deci dansez. Din nou in picioarele goale pe covorul negru de cauciuc de la CNDB. “Imaginati-va ca sunteti o carpa care se muleaza pe podea” ne spune profa si noi incepem. Mergem, mergem si cadem. Apoi ne ridicam. Intai in 8 timpi. Inca o data. Turele ma ametesc. Acum in patru timpi. Imi piere zambetul de pe fata. Si toate impresia de yoga si de relaxare. Parca ma loveste ceva in cap. Caldura ma impresoara. Din nou. Abia acum simt ca muncesc. Am ajuns o carpa care se muleaza pe podea si care nu mai vrea sa se scoale de acolo. Mi-e rau si mi-e sete. Inca o data. Moale, fara sa ma izbesc cu coatele de podea.

Ghici

E luni, deci dansez. Azi scurte exercitii de respiratie, de cautarea a spatiului, a unor miscari pe care altfel nu le-am fi facut. Noi puncte de echilibru.
Jucam un fel de mima pe dansate. Perechea trebuie sa imite. Eu sunt o roata si descriu rotundul cum pot mai bine si ma rostogolesc si partenera care mi-a revenit ma priveste oftand caci ea e un pic mai grasa si nu poate imita intocmai. Trecem repede peste asta. Din nou improvizatie. Ma duc pasii spre o alta persoana care se opreste si ma anunta:” Stiu! Esti un copil care se joaca” Intreruperea mi se pare derutanta. Totul e o joaca.

Joc

E luni, deci dansez. Ne intindem articulatiile. Privim in linie dreapta, facand un circuit intre punctele de pe tavan, de pe covorul de cauciuc, pana la marginea degetelor. Inca nu am invatat nici o schema. Facem “derulari ale coloanei” si intinderi de articulatii foarte languroase. Ma simt foarte linistita si imi amintesc de sedintele de yoga.

Calatoriile fabuloase exista

Oamenii spun ca sunt stralucitoare si bronzata. Ce sa le spun? Ca rascolirea cimitirelor in arsita zilei e secretul!?
Intr-o zi tataia si-a luat bastonul. In sfarsit plecam de la Constanta la Calarasi sa vizitam mormantul parintilor lui si locul unde-si va odihni si el oasele. I-am promis de ceva vreme excursia asta si tot mi-era ca n-o sa apucam s-o facem. Ma uit pe atlas, dar el ma opreste spunand ca stie el drumul:” Facem stranga dupa ce trecem Dunarea”. Dar indicatiile astea sunt prea vagi, dupa cum vaga e si zona in care locuiesc rudele lui si proprietarii locului de veci al familiei. Nu are nici un numar de telefon de-al lor. Dar el inca mai gandeste, simte orice urma de ironie sau neincredere si asigura, daca e cazul, ca intelege foarte bine. Ajunsi in Calarasi cautam cimitirul central. Apoi mormantul preotului X din dreptul fantanii, apoi traversam aleea si cam la 4 m de gard ar trebui sa fie mormantul alor nostri. Dar inaintarea devine din ce in ce mai grea. Unele cruci sunt infasurate in maracini. Literele sterse. Ma gandesc cu groaza ca una din asta ar putea fi a nostra si vom cauta pe vecie. Ne imprastiem pe parcele, sarim gardurile dintre morminte. Tataie e transpirat si rasufla greu. Imi tot repeta: “aici pe undeva trebuie sa fie”. Cand in sfarsit gasesc, il anunt si el plange de bucurie. Mai trebuie sa-l aduc pana aproape. Cavoul nu mai are crucea de lemn. Ne bucuram ca am gasit, ne reculegem si plecam. Iau numarul de telefon al cimitirului si mai schimbam o vorba cu paznicul. Tataia i se confeseaza:” Parca nu m-as duce chiar acum, as mai trai un pic” Paznicul, om cu frica lui Dumnezeu ii replica imediat: “ nu e dupa cum vrem noi. Numai bunul Dumnezeu stie...”. Apoi pornim sa cautam pe familia Dumbrava, asa pe langa calea ferata. S-au inaltat multe blocuri noi acum, nu mai e ca inainte. Sunt si cateva case. Bunicul coboara geamul si intreaba:” Il stiti pe Dumbrava? Unde locuieste?”. Oamenii fac fete-fete, cum adica vii asa si intrebi intre zecile de blocuri si case de o familie. Si eu par plictisita de jocul asta ridicol, dar tataia nu se lasa. Intreaba toti oamenii care-i ies in cale. Eu inaintez incet cu masina de-a lungul caii ferate. « Stefan a lui Dumbrava ? » intreaba unu. « Pai e a patra casa de la stalp. » Familia ne-a iesit in intampinare, ne-au asezat la masa si-au inceput sa-si insire mortii cu anul nasterii si cine a murit inaintea cui. Un copil se juca in carut cu suzeta. Conversatia se poticneste. E vremea sa plecam. Bine macar ca i-am gasit. Sigur ca exista si o explicatie pentru crucea mutata, dar ea nu pare sa prinda contur. Oamenii ne pupa si ne conduc.
Revenim la Constanta si pregatesc pranzul. Curat cartofi in bucatarie. Tataia s-a dus pana jos. Apoi revine si ma intreaba daca l-a cautat cineva. “Nu”, spun eu. “Nici moartea?” ma intreaba el pe un ton iscoditor. “Nu” raspund si eu cu glas pierit. “Pai sa nu ma caute inca, ca mai avem treaba” Seara ma anunta smecheros: "Au zis la radio ca mai traiesc un pic."

Inceputul

E luni, deci dansez. E prima lectie la cursul de contemporan. Mers, mers, imitatii, urmarire, mers. E uimitor cum oamenii ajung sa schimonoseasca lucrurile naturale cand se straduiesc prea mult. Picioarele celei din fata se stramba, pasii sunt de nerecunoscut, par nefiresti. Cand la final incepe muzica am senzatia ca o sa-mi placa cursul. Ma relaxez. Improvizatie 15 minute.