Cadere libera

E luni, deci dansez. Din nou in picioarele goale pe covorul negru de cauciuc de la CNDB. “Imaginati-va ca sunteti o carpa care se muleaza pe podea” ne spune profa si noi incepem. Mergem, mergem si cadem. Apoi ne ridicam. Intai in 8 timpi. Inca o data. Turele ma ametesc. Acum in patru timpi. Imi piere zambetul de pe fata. Si toate impresia de yoga si de relaxare. Parca ma loveste ceva in cap. Caldura ma impresoara. Din nou. Abia acum simt ca muncesc. Am ajuns o carpa care se muleaza pe podea si care nu mai vrea sa se scoale de acolo. Mi-e rau si mi-e sete. Inca o data. Moale, fara sa ma izbesc cu coatele de podea.

Ghici

E luni, deci dansez. Azi scurte exercitii de respiratie, de cautarea a spatiului, a unor miscari pe care altfel nu le-am fi facut. Noi puncte de echilibru.
Jucam un fel de mima pe dansate. Perechea trebuie sa imite. Eu sunt o roata si descriu rotundul cum pot mai bine si ma rostogolesc si partenera care mi-a revenit ma priveste oftand caci ea e un pic mai grasa si nu poate imita intocmai. Trecem repede peste asta. Din nou improvizatie. Ma duc pasii spre o alta persoana care se opreste si ma anunta:” Stiu! Esti un copil care se joaca” Intreruperea mi se pare derutanta. Totul e o joaca.

Joc

E luni, deci dansez. Ne intindem articulatiile. Privim in linie dreapta, facand un circuit intre punctele de pe tavan, de pe covorul de cauciuc, pana la marginea degetelor. Inca nu am invatat nici o schema. Facem “derulari ale coloanei” si intinderi de articulatii foarte languroase. Ma simt foarte linistita si imi amintesc de sedintele de yoga.

Calatoriile fabuloase exista

Oamenii spun ca sunt stralucitoare si bronzata. Ce sa le spun? Ca rascolirea cimitirelor in arsita zilei e secretul!?
Intr-o zi tataia si-a luat bastonul. In sfarsit plecam de la Constanta la Calarasi sa vizitam mormantul parintilor lui si locul unde-si va odihni si el oasele. I-am promis de ceva vreme excursia asta si tot mi-era ca n-o sa apucam s-o facem. Ma uit pe atlas, dar el ma opreste spunand ca stie el drumul:” Facem stranga dupa ce trecem Dunarea”. Dar indicatiile astea sunt prea vagi, dupa cum vaga e si zona in care locuiesc rudele lui si proprietarii locului de veci al familiei. Nu are nici un numar de telefon de-al lor. Dar el inca mai gandeste, simte orice urma de ironie sau neincredere si asigura, daca e cazul, ca intelege foarte bine. Ajunsi in Calarasi cautam cimitirul central. Apoi mormantul preotului X din dreptul fantanii, apoi traversam aleea si cam la 4 m de gard ar trebui sa fie mormantul alor nostri. Dar inaintarea devine din ce in ce mai grea. Unele cruci sunt infasurate in maracini. Literele sterse. Ma gandesc cu groaza ca una din asta ar putea fi a nostra si vom cauta pe vecie. Ne imprastiem pe parcele, sarim gardurile dintre morminte. Tataie e transpirat si rasufla greu. Imi tot repeta: “aici pe undeva trebuie sa fie”. Cand in sfarsit gasesc, il anunt si el plange de bucurie. Mai trebuie sa-l aduc pana aproape. Cavoul nu mai are crucea de lemn. Ne bucuram ca am gasit, ne reculegem si plecam. Iau numarul de telefon al cimitirului si mai schimbam o vorba cu paznicul. Tataia i se confeseaza:” Parca nu m-as duce chiar acum, as mai trai un pic” Paznicul, om cu frica lui Dumnezeu ii replica imediat: “ nu e dupa cum vrem noi. Numai bunul Dumnezeu stie...”. Apoi pornim sa cautam pe familia Dumbrava, asa pe langa calea ferata. S-au inaltat multe blocuri noi acum, nu mai e ca inainte. Sunt si cateva case. Bunicul coboara geamul si intreaba:” Il stiti pe Dumbrava? Unde locuieste?”. Oamenii fac fete-fete, cum adica vii asa si intrebi intre zecile de blocuri si case de o familie. Si eu par plictisita de jocul asta ridicol, dar tataia nu se lasa. Intreaba toti oamenii care-i ies in cale. Eu inaintez incet cu masina de-a lungul caii ferate. « Stefan a lui Dumbrava ? » intreaba unu. « Pai e a patra casa de la stalp. » Familia ne-a iesit in intampinare, ne-au asezat la masa si-au inceput sa-si insire mortii cu anul nasterii si cine a murit inaintea cui. Un copil se juca in carut cu suzeta. Conversatia se poticneste. E vremea sa plecam. Bine macar ca i-am gasit. Sigur ca exista si o explicatie pentru crucea mutata, dar ea nu pare sa prinda contur. Oamenii ne pupa si ne conduc.
Revenim la Constanta si pregatesc pranzul. Curat cartofi in bucatarie. Tataia s-a dus pana jos. Apoi revine si ma intreaba daca l-a cautat cineva. “Nu”, spun eu. “Nici moartea?” ma intreaba el pe un ton iscoditor. “Nu” raspund si eu cu glas pierit. “Pai sa nu ma caute inca, ca mai avem treaba” Seara ma anunta smecheros: "Au zis la radio ca mai traiesc un pic."

Inceputul

E luni, deci dansez. E prima lectie la cursul de contemporan. Mers, mers, imitatii, urmarire, mers. E uimitor cum oamenii ajung sa schimonoseasca lucrurile naturale cand se straduiesc prea mult. Picioarele celei din fata se stramba, pasii sunt de nerecunoscut, par nefiresti. Cand la final incepe muzica am senzatia ca o sa-mi placa cursul. Ma relaxez. Improvizatie 15 minute.