Cum a fost la “Sacrul şi profanul in filmele lui Tarkovsky”

Din conferinţa întreagă am reţinut doar că fixarea ideilor se face prin imagini. Am fost mai fascinată de faptul că CTP-ul a vrut sa ne vorbească mai mult de sacru, părea de la sine înţeles, dar a sfârşit bălăcindu-se in profan, în poveşti cu beţii. Din când în când mai arunca câte un “dracu” la care femeia în vârstă de lângă mine clătina deaprobator din cap. Avea un palton negru lung, rochie neagră şi mai lungă şi broboadă. Se ruga în şoaptă la răstimpuri şi îl completa în barbă pe vorbitor, îl contrazicea. Urmăream în parallel avocatul sacrului şi al profanului. După ieşirea din sală, mi-a revenit şi mie o amintire care să fixeze această seară în memorie: eram la Constanţa în anii copilariei. Plouase şi un şuvoi de apă se scurgea pe lângă trotuar. Alina, grăsuţa dominatoare de la bloc, indica cu vârful unui băţ deasupra bălţii un palid curcubeu. Soarele abia ieşise şi iriza apele murdare. “Ştiţi ce e asta?” Noi, ceilalţi copii ne uitam fascinaţi la culorile din mâlul apei. Tăceam. Tot Alina ne-a scos din încurcătură trosnind cu băţul în apă pănă ce ne-a stropit peste feţele curioase aplecate peste baltă: “E jegul apei, bă!”

La mânăstire

Îmi amintesc foarte bine poza aceea cu cele două călugăriţe. Una din ele, bunica, Smărăndiţa, cum era alintată în familie, priveşte cu ochi senini, uşor amuzată, spre aparat. Am întrebat-o mai târziu pe mama de fotografia aceea, singura de la mânăstire. O aruncase. I-am mai cerut detalii şi s-a înfuriat. Mi-a zis pe un ton răstit să nu mai aduc vorba despre asta. Niciodată!

 

Mi-era greu să accept că nu voi mai afla nimic în plus despre anii în care bunica mea a fost maică la Mânăstirea Bistriţa. Mi-era ciudă că n-am pus mai multe întrebări cât încă bunica era în viaţă. Mi-a povestit de multe ori despre traiul la mânăstire, dar întotdeauna în cuvinte simple, cu aerul că n-a fost mare lucru. Uneori îmi dădea exemple care mi-ar fi putut folosi mie: cum se spălau până la brâu cu apă rece în fiecare dimineaţă sau cum învăţau manierele la masă şi mâncau cu cărţi la subraţ ca să ţină coatele pe lângă corp.

Ȋn studenţie distracţia mea favorită era să merg la munte cu câţiva colegi. Eram în anul doi când am ales să mergem în munţii Căpăţânii din Vâlcea. Locul de pornire era din Costeşti, unde ne-am oprit să mâncăm pe jos, în iarbă, în apropierea mânăstirii Bistriţa. Nu era o excursie la munte oarecare, ci una în care aveam să aflu ceva despre rădăcinile familiei mele.

Furia mamei, mi-a spus ea cândva, avea de-a face cu faptul că bunica nu reuşise să-i transmită ceva din evlavia care i-a învăluit anii tinereţii şi nici din învăţăturile religioase.

Bunica se prea poate să nu ne fi ţinut lecţii de teologie, dar mi-o amintesc bună, împăciuitoare, spunând blând: “Da, mamă, aşa facem”. În garsoniera modestă avea doar o icoană şi un tablou cu Iisus răstignit alături de tâlhari. Acestea erau singurele reprezentări religioase. Îmi amintesc bine cutia de porţelan roz cu decoraţiile de pe front ale bunicului şi poza lui, mare, înrămată la capul patului, dominând încăperea. A fost o femeie curtată intens. Deşi era liberă păstra distanţa faţă de alţi bărbaţi. Pur şi simplu nu-şi putea imagina o altă dragoste şi era liniştită şi fericită că i-a fost dat să trăiască una unică. Pe Pavel l-a întâlnit în satul lor. Câteva jocuri, câteva ochiade, hore şi s-au îndrăgostit.

Când a venit războiul Pavel a plecat pe front. Am încercat să fac un exerciţiu de imaginaţie. Iubesc, iar cel ales este undeva departe fără posibilitatea de a-mi trimite vreo veste. E la război. E în tranşee. E rănit. E cu camarazii lui şi mănâncă dintr-o strachină de tablă. Se teme de un nou atac. Nu doarme. Îi trece viaţa înaintea ochilor şi o data cu ea şi moartea. Mă gândesc la el neîncetat. Singura certitudine sunt cei care se întorc de pe front. Vorbele lor sunt adevărul. Ei au fost acolo. Cineva îi spune:”A murit”. Viaţa s-a sfârşit. La vestea morţii, bunica s-a dus la mânăstirea Bistriţa. Avea un fir roşu s-o călăuzească. Şi-a găsit liniştea. A depus jurământul şi s-a călugărit. Nu ştiu amănunte ale vieţii ei acolo, nici la ce oră se trezea, nici de câte ori îngenuncheau pentru rugăciune, nici dacă lucra în grădină sau cât de des îi venea rândul să bată toaca. Nu ştiu dacă citea acatistele sau se retrăgea sub un nuc bătrân în curtea mânăstirii. Ştiu doar că a apărut Pavel în poarta mânăstirii la câţiva ani după ce bunica depusese jurământul de călugărie şi a uitat de toate cele ce făcuse până atunci, a renunţat la hainele negre şi l-a urmat pe el. Pavel fusese trimis în lagăr la ruşi unde a stat optsprezece zile fără mâncare. A scăpat cu viaţă şi la întoarcere a căutat-o pe Smaranda la părinţi. Nu au vrut să-i spună de mânăstire. A aflat totuşi de la un băiat din sat.

S-au stabilit în Cotroceni cu chirie şi au avut-o pe mama. Au îndurat multe lipsuri, dar în fotografii arătau demni şi frumos îmbrăcaţi. Nu am nici un indiciu legat de trecerea de la viaţa de mânăstire la viaţa de capitală şi de familie. Rudele erau de acord că Smărăndiţa era ruptă de lumea asta prin trecutul ei, prin dragostea ei, prin cărţile ei şi refuzul de a citi ziare sau, mai târziu, de a se uita la televizor. Era o gospodină desăvârşită. Au strâns bani de casă.  Cancerul lui Pavel la stomac le dădea de furcă, evoluase repede şi singurul gând era să le lase pe fetele lui în casă nouă. Au reuşit să se mute şi după nouă zile Pavel a murit.

Despre perioada care a urmat am aflat doar că bunica plângea continuu. Avea patruzeci şi şapte de ani. A fost nevoie să-şi caute de lucru pentru prima oară, să se întreţină pe ea şi fiica de paisprezece ani şi să plătească ratele la casă. Ştiu că a ajutat-o un oarecare Avraam, i-a găsit un loc de muncă la fabrica de pâine.  Imaginile mele cu ea au căpătat contur mult mai târziu, când aveam vreo patru ani şi era senină, mă lua cu ea în concediu şi mă învăţa să fac fundă.  Ȋmi amintesc la noi acasă nişte mese extraordinare, de poveste, la care luau parte o grămadă de barbaţi care-i lăudau frumuseţea şi talentele culinare. Nu avea niciodată o atitudine provocatoare, nici prin îmbrăcăminte, nici prin vorbă cum au femeile din ziua de azi şi totuşi era curtată. Bunicul din partea tatălui a vrut s-o ia de soţie după divorţ, dar Buni a refuzat.

Toate astea îmi treceau rapid prin minte în timp ce priveam la pereţii mânăstirii, la florile perfect aliniate şi la chiliile din care nu răzbătea nici un semn de viaţă. Mă uitam cu luare aminte de jur-împrejur când a apărut o maică. “Doamne ajută!” spun. Apoi, fără altă introducere îi dau vestea: “Ştiţi, bunica mea a fost maică aici.” M-a privit atent cu o faţă inexpresivă după care a întors spatele şi a plecat.

 

 

Articol înscris în concursul Thailanda, Te Iubesc! organizat de KLM România, în colaborare cu Tedoo.ro și T.A.T. Balkans“.

 

 

 

 

Crezul

Cred în lucruri deloc întâmplătoare şi în hazard. Nu cred că întâlnirea a patra poate fi ca prima. Nu are cum. Si asta nu ma intristează, nu-mi spune nimic. Cred în puncte disparate pe care încă nu le-a unit nimeni pentru că nu are cum, două sunt la mine. Cred în gândul meu din ziua aia că îţi stă bine în cămaşă albă şi apoi să te văd cu ea. Cred în solstiţii, şi echinocţii, şi în cercuri complete.

Noapte

Să mergi înafara potecii. Să vezi dezlănţuirea naturii şi să te simţi mic(ă). Să fii în pustiu şi să ai doar bătăile de aripi ale şoimilor deasupra capului. Să îngheţi în ploaie. Să bâjbâi drumul şi să fii prea obosit ca să te mai poţi întoarce. Să-ţi intre liniştea pădurii adânc în oase. Să pierzi trenul să ştii că ce ai iubit nu se mai întoarce sau a murit. Să vină noaptea.

(În)cerc

Trei zile de valuri care să dezvelească toate melancoliile. Am nevoie de mare pentru a continua rutina vacanţelor din copilărie. Fiecare val care vine mă construieşte pe mine. Stropi mici se ridică la cer nevăzuţi şi se întorc la următoarea ploaie. Dragostea nu poate fi un singur lucru, un singur fel, o singură metaforă, un singur val – scriu în gând în timp ce străbat plaja mica de la un capăt la altul din nou şi din nou. Melancolia cere de mâncare.

De ieri

Uneori îmi spun că două lucruri mă mai pot salva şi unul din ele este literatura.

“Simt că devin alta. Mişcările sunt line. Ochii strălucesc. Somnolenţa e dulce. Ochii privesc spre interior. De ce am nevoie de lumea vizibilă, dacă în interiorul meu creşte una invizibilă ? Vizibilul se retrage undeva, se lasă la fund. Se pregăteşte să facă loc celui încă nevăzut. Am o senzaţie minunată, de parcă iau parte la formarea unei noi planete care va înmuguri din mine la termenul potrivit, ca şi cum eu sunt sora vieţii şi de fapt, o rudă apropiată a oricărui copac. ” (Şişkin , Scrisorar)

Mi-am adus aminte de fragment atunci, la trei noaptea,  în timp ce străbăteam mijlocul bulevardului atât de plin şi zgomotos în timpul zilei. Somnul a fugit din primele minute de pedalat. O nouă voluptate se năştea în mine în timp ce oraşul se întorcea în aşternut. Acasă eram atât de energizată că n-am putut să adorm până la primele zgomote ale liftului care ducea vecinii spre servici. 

Escapism

În marea dezamăgirilor zilnice există o insulă pe care o parcurg cu picioarele goale şi care mă leagă cu fire invizibile de mine.

Remedio Varo, The escape

Hmm

Gândul acesta: poate fi dragostea urmărită până in pânzele albe o formă de egoism?

Încă

Trec printr-o perioadă în care simt că dacă mă înscriu la încă un curs de scriere îmi pierd respectul pentru mine (m-am îscris însă la unul de filosofie săptămâna viitoare ; îmi vine să râd – oare o să învăţ înţelepciunea ??)

O să scriu măcar cinci texte ca şi cum aş fi acolo, când de fapt eu sunt aici, pe balcon, în balansoar, la întâlnirea cu foaia albă şi un pumn înfipt în piept. O să scriu până când mi se înceţoşează ochii, până când mintea se încleiază şi amintirile devin o pastă în care nu se mai disting bine, până când trăsăturile estompează şi faptele abia se mai zăresc, până când petalele roşii de muşcată împrăstiate pe jos încep a juca şi o să aştept cuminte venirea nopţii.

Nici o veste

Dimineaţă bătrâna stătea cercetătoare în mijlocul grădinii cu un bidon cu apă în mână. Florile şi frunzele se iţeau prin gard. O trecerea neîntreruptă prin ani şi prin anotimpuri pe lăngă gardul acela. Ziua şi-a urmat căile sale, iar pe seară bătrâna se opintea şi trăgea de nişte buruieni. Apoi gândul acesta – poate că viaţa nu e decât o grădină care se cere îngrijită de dimineaţă până seara, să apari necontenit la treabă, să cureţi, să renunţi la ce e inutil, să ingrijeşti nişte seminţe, chiar dacă nu ştii dacă vor înflori şi vor da rod sau ce formă vor căpăta. Să te extaziezi când « s-a prins » sau că i-au dat bobocii unei plante. Sa înţelegi că totul trece şi va veni în altă formă, să ştii că eşti descoperit şi fără aparare precum firele de viaţă din faţa ta.

 Si poate cineva,într-o seară de vară, va mirosi trandafirii şi va trece mai departe cu bucurie, ameţit de parfum.

Nouă peniţe

Nouă peniţe scrijelesc hârtia în cor. Ai fi un bun dansator. Tu la masă, tu lângă masă. Picioarele înclinate sub scaun – tic-tac, tic-tac. Capul pe spate, adus apoi cu mâna, şi un –doi-trei coloanaaa sus! la primul gând de bucurie. Mâinile foşnesc emoţii, apoi mângâie barba... « tu ai să scrii despre... », « Da, aşa... » te declari satisfăcut. « Începem de aici » degetul planează un pic deasupra mea ... « Nu încă... » te delectezi indicând o altă direcţie pe moment.

M. deschise uşa şi privi. Copilul privea curios. Deci el avea să fie.

« Sunt pasional şi fumător » începu sigur pe el. « Adesea am dureri de cap. Ziua trece risipindu-se în mii de direcţii, dar noaptea, noaptea rezolv problemele omenirii ». « Si noi te iubim, M. ! »

Nouă peniţe scrijelesc hărtia în cor.

Muncă, viaţă, suflet - sunt cuvinte care dor.

Îşi ridică gulerul haine zgribulit, îşi băgă mâinile în buzunare şi întoarse spatele.

« M, tu eşti un infractor ! »

« Lăsaţi doamnă, se poate şi mai rău »

Nouă peniţe scrijelesc hârtia în cor.

În poiană se întinse în iarbă cu ochii aţintiţi spre cer. Avea să dea totul uitării

Making of

Mâine ar fi fost ziua de nume a bunicului matern, Pavel. Am reluat scrisul la povestea de dragoste a bunicilor. Merge greu. Oare e adevărat că totul e în mine? Mama s-a enervat brusc şi mi-a interzis să-i mai pun întrebări pe tema anilor de călugărie ai bunicii. Tonul agresiv pe tema asta mă intrigă de fiecare dată. Bunicul a murit înca de cănd era mama adolescentă, iar pe bunica nu am întrebat-o destul.

Ca un făcut, am primit zilele astea spre editare de la un prieten, şi sunt recunoscătoare pentru asta, o cronică de familie scrisă de un bunic către nepoţii lui. Se întinde pe mai mult de cincizeci de ani, e documentată cu fotografii şi scrisă pe un ton simplu, aşezat, respiră echilibru.

Întrebări

M-am trezit aruncată din vis direct în ghemotocul cu întrebări:

Dacă iubeşti şi te simţi iubit te mai poţi simţi izolat? De lume, sigur, asta e uşor, dar de lumea dragostei în care
se presupune că pluteşti la începutul unei relaţii? Mai bine această întrebare, din interior - Îl vreau, dar sunt eu demnă de bărbatul acesta? O pânză se ţese încet în jurul meu.

Dervish in progress 2

În seara asta, spre finalul workshopului, când picioarele se afundaseră în covorul de cauciuc ca în smoală şi corpuri rotitoare aveau palmele lateral, întinse spre cer, mâinile primeau sevă din perfuzii invizibile.

Dervish in progress

Ne-am învârtit până când numele şi profesiile noastre rostite la început au dispărut, pănă când creierul a învăţat să nu mai vadă în imagini, iar în jur se întindea o pastă groasă de lumini şi umbre. Nimic identificabil, doar un decor blurat, hipnotic. Ne-am învărtit pănă când am rămas căţiva şi din ce în ce mai mult spaţiu se întindea în jur. Si când eram mai prinşi în mrejele dansului ăsta un fluierat ca pe la hergehelii ne-a strunit să iuţim ritmul. Ne-am învârtit şi pe Maria Tănase, şi pe Goran Bregovici şi pe ritmuri sufite, şi pe of, ooof, şi pe trip-hop.

Uneori

Uneori pierdem eventualităţi pentru că nu am crezut îndeajuns în ele, dincolo de orice logică, dincolo de orice sfat prietenesc care-ţi şopteşte în ureche, ca unui convalescent, că ar fi mai bine să dai totul uitării, aşa cum ai da firimituri pe apa sâmbetei raţelor din IOR . In aparenţă viaţa se desfăşoară la cote maxime în soarele orbitor al zilei.

Mania secretului mă duce spre pierzanie, ştiu asta, mă atrage până la dispariţie. Un pariu nebunesc că cineva mă va găsi în beznă. Ruleta rusească.

Ploaia

Sunt fiica cea mică a verii. Pe spate am bronz în formă de aripi de fluturi.

În după amiezele întinse de lentoare, ţin ploapele întredeschise şi VĂD.

Sunt firele de nisip lipite de piele. E privirea piezişă a vânzătorului de la colţ când frământă covrigii cu râvnă.

În curând, doar un costum de baie şi dâre de lumina vor coborâ spre sâni. Picătura de pepene va coborâ şi ea uşor din colţul gurii.

Aştept cu un tremur în corp răpăiala puternică din balconul fără geamuri şi viaţa veacului ce va să vie.

                                                            *

De curând mi-am dat seama – nu aş pleca nicăieri, pe drum, înafară. Aici nu mi-ar lipsi nimic.

Prima amintire…?

Poate aceea în care mă văd pe mine la grădiniţă, îndrăgostită de Tony, un “italiano vero” în mintea mea, aşa-mi suna numele lui, brunet cu părul lung şi buclat. Mai era prietena Mona despre care spuneam că are mâinile şifonate şi mi le punea la ochi să ghicesc cine e, iar eu ştiam sigur pentru că miroseau a tutun, aşa cum miroseau toate lucrurile ei de acasă. Apoi era chinul orelor de la amiază când trebuia să dorm şi nu puteam şi-i animam şi pe ceilalţi copii. Am mâncat bătaie o dată şi de atunci doar transpiram sub pătură aşteptând să treacă ceasurile de odihnă. Mama m-a găsit aşa, lac de sudoare şi m-a luat acasă mai devreme în ziua aceea.

                                         *

Altădată era vară, eram în casa de pe strada Soveja din Constanţa, la străbunicii mei. Am auzit muzică afară, am mers curioasă la poartă şi m-am trezit în stradă dansând cu ţiganii la nunta lor în hore minunate.Ştiu că aveam rochiţa galbenă cu volane, cu pisica neagră pe piept şi că toată lumea s-a mirat de focul cu care am dansat.

                                         *

O amintire repetitivă prin ani – eu la Mamaia înaintând printre cearşafurile oamenilor aflati la soare, întotdeauna spre mare , spre o zonă mai liniştită, spre cazino. La doi ani mi-a spus mama ca m-am pierdut şi că m-au dat prin staţie la Radio vacanţa, e foarte posibil să fie asta prima amintire, şi mă văd înaintând prin mulţime la doi ani, la zece ani, în adolescenţă şi la maturitate, înaintând tot timpul pe plajă şi prin vârste spre altceva, departe de vacarm.

                                        *

Mai e imaginea aceasta, parcă aş zice că abia asta e prima – eu făcându-mi loc cu forţa printre picioarele părinţilor mei, strâns îmbrăţişaţi, sărutându-se. E singurul gest de tandreţe dintre ei pe care mi-l amintesc.

Stare

Să ne grădinărim tristeţile... al cui rând e azi? Incep să uit ce minunată mi se părea o întâlnire la solstiţiul de iarnă. Aş vrea să scriu un singur text, unul bun de tot care să ardă distanţa ca pe un fir invizibil cuprins de flăcări. Incep să uit contururile feţei. Rămâne un singur ochi care mă priveşte, departe de privirile celorlalţi. Timbrul vocii blânde nu mai răzbate până la mine. Oricât m-aş încorda nu mai aud nimic. Imi amintesc câte un gest nervos şi emoţia din mâini. Nu mai ştiu nimic din cele ce s-au zis, dar nici nu mai contează. Verdele din grădină pare azi violent. Incep să uit şi uitarea mă trage în jos cu degete de smoală. Ştiu pe de rost cum mă îndreptam spre ieşirea din clasă cu capul în jos şi cu o ultimă privire mă întorceam şi vroiam să-mi înfund nasul în pieptul acela şi să dispar acolo în desişul cămăşii negre.

Scrisoare din Paris

Parisul e imens un acvariu la care privesc cu interes. Francezii râd în braserii, francezii fac coadă la un concert de cameră, se înghesuie în metrou la Place de Clichy. Îi privesc dinafară, mă aplec, bat in geam, dar viaţa continuă nestingherită. În lipsă de activitate încep monoloage şi le las suspendate de căte ori ceva îmi atrage atenţia. Rătacesc pe străzi făra nici o ţintă şi mă bucur să nu fac nimic special. Merg la FNAC, citesc titlurile de la jazz cu capul întors, dar e aproape ora închiderii şi nu mai e timp să ascult. Mai mângâi o dată agendele de la Paperblanks şi o ţin în mână pe Nocturnelle, preferata mea. Poate va reuşi să se deschidă spre ceva uşa asta misterioasă. Mă amuză cum mă previi de nostalgii, cum rânduieşti tu lucrurile. O să vezi, îţi şoptesc, îmi place vinul sec şi ţigara de foi, parfumul meu preferat de toamnă iarnă este Tabac blond cu miros de pielărie şi tutun. Merg la munte, dar nu pot trăi fără mare, mă las arsă de soare, dar mă tulbură luna. Sunt multe pe care nici eu nu le înţeleg. Cum era ? « We are looking for something that already found us. » Uneori am impresia că în călatorii e doar un drum mai lung spre casă. Mă văd apoi cu prietena mea şi în lumea modei singurul lucru care nu se demodează sunt amintirile rostite în soare, pe o terasă cu vedere spre Sena la un pahar de vin. Apoi o luăm încet spre atelierul reconstituit al lui Brâncuşi şi mă intrigă, şi-mi place mult portretul femeii pictat chiar de el. Pare o stampă japoneză. Duminică merg doar în Marais. Am descoperit aici un magazin rusesc cu matrioska născătoare de poveşti din pântece, icoane şi ouă. Jumătate de zi numai pentru asta, un expresso şi un croissant.

Să ştii

Există o dulceaţă în prevenirile şi înspăimăntarile tale, ceva copilăresc. Stările mele nu ştiu de anotimp- pot să am tristeţi sleite în arşiţa verii şi dimineţi pure şi senine când gheaţa-mi ciupeşte obrajii, bucurie extatică în ploaia mocănească şi o strâmbătură de nas la gâdilarea razelor de soare. Anotimpurile sunt zilnice, săptămânale, lunare.

Trezirea

Am adormit cu cuvintele tale. Au fiert în focul nopţii, iar dimineaţa m-a trezit din somn zgomotul propriilor acorduri fredonate : « A înflorit iubirea, Au înflorit salcâmii » In visul meu nu era nimic deranjant în repetiţie...suna aşa, desuet, ca o romanţă de demult, îmi venea să râd. Nu m-am visat niciodată cântând. M-am trezit întinsă în pat, cu capul spre uşă, gata de plecare. Apoi m-am închis în clădirea cea gri. Pe seară, salcâmii dădeau semne că vor sa se ofilească. Later edit : e 11.03, au trecut 12 zile şi mai ţin minte melodia.

Teama

Dimineaţa pipăiam râzând fără rost, gropiţele duble, imaginare, din colţurile gurii... ştii tu, parantezele. S-au speriat şi au fugit.