Escapism

În marea dezamăgirilor zilnice există o insulă pe care o parcurg cu picioarele goale şi care mă leagă cu fire invizibile de mine.

Remedio Varo, The escape

Hmm

Gândul acesta: poate fi dragostea urmărită până in pânzele albe o formă de egoism?

Încă

Trec printr-o perioadă în care simt că dacă mă înscriu la încă un curs de scriere îmi pierd respectul pentru mine (m-am îscris însă la unul de filosofie săptămâna viitoare ; îmi vine să râd – oare o să învăţ înţelepciunea ??)

O să scriu măcar cinci texte ca şi cum aş fi acolo, când de fapt eu sunt aici, pe balcon, în balansoar, la întâlnirea cu foaia albă şi un pumn înfipt în piept. O să scriu până când mi se înceţoşează ochii, până când mintea se încleiază şi amintirile devin o pastă în care nu se mai disting bine, până când trăsăturile estompează şi faptele abia se mai zăresc, până când petalele roşii de muşcată împrăstiate pe jos încep a juca şi o să aştept cuminte venirea nopţii.

Nici o veste

Dimineaţă bătrâna stătea cercetătoare în mijlocul grădinii cu un bidon cu apă în mână. Florile şi frunzele se iţeau prin gard. O trecerea neîntreruptă prin ani şi prin anotimpuri pe lăngă gardul acela. Ziua şi-a urmat căile sale, iar pe seară bătrâna se opintea şi trăgea de nişte buruieni. Apoi gândul acesta – poate că viaţa nu e decât o grădină care se cere îngrijită de dimineaţă până seara, să apari necontenit la treabă, să cureţi, să renunţi la ce e inutil, să ingrijeşti nişte seminţe, chiar dacă nu ştii dacă vor înflori şi vor da rod sau ce formă vor căpăta. Să te extaziezi când « s-a prins » sau că i-au dat bobocii unei plante. Sa înţelegi că totul trece şi va veni în altă formă, să ştii că eşti descoperit şi fără aparare precum firele de viaţă din faţa ta.

 Si poate cineva,într-o seară de vară, va mirosi trandafirii şi va trece mai departe cu bucurie, ameţit de parfum.