La mânăstire

Îmi amintesc foarte bine poza aceea cu cele două călugăriţe. Una din ele, bunica, Smărăndiţa, cum era alintată în familie, priveşte cu ochi senini, uşor amuzată, spre aparat. Am întrebat-o mai târziu pe mama de fotografia aceea, singura de la mânăstire. O aruncase. I-am mai cerut detalii şi s-a înfuriat. Mi-a zis pe un ton răstit să nu mai aduc vorba despre asta. Niciodată!

 

Mi-era greu să accept că nu voi mai afla nimic în plus despre anii în care bunica mea a fost maică la Mânăstirea Bistriţa. Mi-era ciudă că n-am pus mai multe întrebări cât încă bunica era în viaţă. Mi-a povestit de multe ori despre traiul la mânăstire, dar întotdeauna în cuvinte simple, cu aerul că n-a fost mare lucru. Uneori îmi dădea exemple care mi-ar fi putut folosi mie: cum se spălau până la brâu cu apă rece în fiecare dimineaţă sau cum învăţau manierele la masă şi mâncau cu cărţi la subraţ ca să ţină coatele pe lângă corp.

Ȋn studenţie distracţia mea favorită era să merg la munte cu câţiva colegi. Eram în anul doi când am ales să mergem în munţii Căpăţânii din Vâlcea. Locul de pornire era din Costeşti, unde ne-am oprit să mâncăm pe jos, în iarbă, în apropierea mânăstirii Bistriţa. Nu era o excursie la munte oarecare, ci una în care aveam să aflu ceva despre rădăcinile familiei mele.

Furia mamei, mi-a spus ea cândva, avea de-a face cu faptul că bunica nu reuşise să-i transmită ceva din evlavia care i-a învăluit anii tinereţii şi nici din învăţăturile religioase.

Bunica se prea poate să nu ne fi ţinut lecţii de teologie, dar mi-o amintesc bună, împăciuitoare, spunând blând: “Da, mamă, aşa facem”. În garsoniera modestă avea doar o icoană şi un tablou cu Iisus răstignit alături de tâlhari. Acestea erau singurele reprezentări religioase. Îmi amintesc bine cutia de porţelan roz cu decoraţiile de pe front ale bunicului şi poza lui, mare, înrămată la capul patului, dominând încăperea. A fost o femeie curtată intens. Deşi era liberă păstra distanţa faţă de alţi bărbaţi. Pur şi simplu nu-şi putea imagina o altă dragoste şi era liniştită şi fericită că i-a fost dat să trăiască una unică. Pe Pavel l-a întâlnit în satul lor. Câteva jocuri, câteva ochiade, hore şi s-au îndrăgostit.

Când a venit războiul Pavel a plecat pe front. Am încercat să fac un exerciţiu de imaginaţie. Iubesc, iar cel ales este undeva departe fără posibilitatea de a-mi trimite vreo veste. E la război. E în tranşee. E rănit. E cu camarazii lui şi mănâncă dintr-o strachină de tablă. Se teme de un nou atac. Nu doarme. Îi trece viaţa înaintea ochilor şi o data cu ea şi moartea. Mă gândesc la el neîncetat. Singura certitudine sunt cei care se întorc de pe front. Vorbele lor sunt adevărul. Ei au fost acolo. Cineva îi spune:”A murit”. Viaţa s-a sfârşit. La vestea morţii, bunica s-a dus la mânăstirea Bistriţa. Avea un fir roşu s-o călăuzească. Şi-a găsit liniştea. A depus jurământul şi s-a călugărit. Nu ştiu amănunte ale vieţii ei acolo, nici la ce oră se trezea, nici de câte ori îngenuncheau pentru rugăciune, nici dacă lucra în grădină sau cât de des îi venea rândul să bată toaca. Nu ştiu dacă citea acatistele sau se retrăgea sub un nuc bătrân în curtea mânăstirii. Ştiu doar că a apărut Pavel în poarta mânăstirii la câţiva ani după ce bunica depusese jurământul de călugărie şi a uitat de toate cele ce făcuse până atunci, a renunţat la hainele negre şi l-a urmat pe el. Pavel fusese trimis în lagăr la ruşi unde a stat optsprezece zile fără mâncare. A scăpat cu viaţă şi la întoarcere a căutat-o pe Smaranda la părinţi. Nu au vrut să-i spună de mânăstire. A aflat totuşi de la un băiat din sat.

S-au stabilit în Cotroceni cu chirie şi au avut-o pe mama. Au îndurat multe lipsuri, dar în fotografii arătau demni şi frumos îmbrăcaţi. Nu am nici un indiciu legat de trecerea de la viaţa de mânăstire la viaţa de capitală şi de familie. Rudele erau de acord că Smărăndiţa era ruptă de lumea asta prin trecutul ei, prin dragostea ei, prin cărţile ei şi refuzul de a citi ziare sau, mai târziu, de a se uita la televizor. Era o gospodină desăvârşită. Au strâns bani de casă.  Cancerul lui Pavel la stomac le dădea de furcă, evoluase repede şi singurul gând era să le lase pe fetele lui în casă nouă. Au reuşit să se mute şi după nouă zile Pavel a murit.

Despre perioada care a urmat am aflat doar că bunica plângea continuu. Avea patruzeci şi şapte de ani. A fost nevoie să-şi caute de lucru pentru prima oară, să se întreţină pe ea şi fiica de paisprezece ani şi să plătească ratele la casă. Ştiu că a ajutat-o un oarecare Avraam, i-a găsit un loc de muncă la fabrica de pâine.  Imaginile mele cu ea au căpătat contur mult mai târziu, când aveam vreo patru ani şi era senină, mă lua cu ea în concediu şi mă învăţa să fac fundă.  Ȋmi amintesc la noi acasă nişte mese extraordinare, de poveste, la care luau parte o grămadă de barbaţi care-i lăudau frumuseţea şi talentele culinare. Nu avea niciodată o atitudine provocatoare, nici prin îmbrăcăminte, nici prin vorbă cum au femeile din ziua de azi şi totuşi era curtată. Bunicul din partea tatălui a vrut s-o ia de soţie după divorţ, dar Buni a refuzat.

Toate astea îmi treceau rapid prin minte în timp ce priveam la pereţii mânăstirii, la florile perfect aliniate şi la chiliile din care nu răzbătea nici un semn de viaţă. Mă uitam cu luare aminte de jur-împrejur când a apărut o maică. “Doamne ajută!” spun. Apoi, fără altă introducere îi dau vestea: “Ştiţi, bunica mea a fost maică aici.” M-a privit atent cu o faţă inexpresivă după care a întors spatele şi a plecat.

 

 

Articol înscris în concursul Thailanda, Te Iubesc! organizat de KLM România, în colaborare cu Tedoo.ro și T.A.T. Balkans“.