Stare

Să ne grădinărim tristeţile... al cui rând e azi? Incep să uit ce minunată mi se părea o întâlnire la solstiţiul de iarnă. Aş vrea să scriu un singur text, unul bun de tot care să ardă distanţa ca pe un fir invizibil cuprins de flăcări. Incep să uit contururile feţei. Rămâne un singur ochi care mă priveşte, departe de privirile celorlalţi. Timbrul vocii blânde nu mai răzbate până la mine. Oricât m-aş încorda nu mai aud nimic. Imi amintesc câte un gest nervos şi emoţia din mâini. Nu mai ştiu nimic din cele ce s-au zis, dar nici nu mai contează. Verdele din grădină pare azi violent. Incep să uit şi uitarea mă trage în jos cu degete de smoală. Ştiu pe de rost cum mă îndreptam spre ieşirea din clasă cu capul în jos şi cu o ultimă privire mă întorceam şi vroiam să-mi înfund nasul în pieptul acela şi să dispar acolo în desişul cămăşii negre.