Călătoriile lui Vintilă

Vintilă nu crede în bucle, în lacuri de unghii colorate. Vintilă nu crede în gene coborâte lent, în pleope plecate. Acolo, la salonul de cosmetică, toate se cred transformate.

În prima încăpere e coaforul. Unele femei sunt aşezate, altele roiesc în picioare pe lângă ele. O clientă se scoală de pe scaun, se scutură de resturile de păr, iar cea de alături, care a văzut toată metamorfoza îi face entuziasmată un compliment. Pe ultimul scaun din rând o coafeză fără client împleteşte părul unei alte colege. La răstimpuri îi mângâie părul şi-l adună. Fac apoi speculaţii despre ce o să spună bărbatul ei când va veni acasă. În fundal cântă Mirabela Dauer, iar televizorul suspendat arată ştirile fără sonor.

La fereastră, coafeza apropie o şuviţă roşie de capul clientei pentru a vedea cum îi stă. De jur-împrejur o baltă de plete proaspăt tunse. Doamna se priveşte atent în oglindă. Înclină capul. Se vede cu noua frizură. O nouă viaţă s-aşterne înainte. Salonul e o uşă închisă în nas greutăţilor vieţii. Aici se mângâie şi se exclamă, se evaluează rujuri şi culori, carnaţii şi atitudini. Mâini dibace descriu piruete în jurul unui chip.

În a doua încăpere se aplică tratamente corporale. Trei paturi aliniate, cinci voci trăncănesc şi trei trupuri frământate şi împachetate trăiesc visul unei siluete zvelte.

În ultima cameră e linişte. Se aude doar zgomotul benzilor de ceară desprinse de corp.

Afară ninge uşor, iar pe treptele salonului o domnişoară pune portofelul în geantă, trage fermoarul şi zâmbeşte primului trecător întâlnit.