Anul cu două veri

Ploua afară, puteam să spun asta după zgomotul pe care-l făceau cauciucurile maşinilor când treceau prin bălţi. M-am concentrat un pic şi am auzit câteva picături pe streaşină.  Camera mea de hotel cu pereţi albaştri din Buenos Aires mă  întrista. Nu dormisem bine. Auzisem liftul şi grilajul de fier la fiecare drum. Auzisem şi din camera de alături gemetele femeii extaziate care au durat până la şapte dimineaţa când a cântat puţin la duş, apoi a deschis uşa şi a trecut prin faţa geamului meu spre lift. Eram tristă, dar măcar zâmbeam. Cu o seară înainte recepţionerul trecut de cincizeci de ani mă ceruse de nevastă, mijind ochii ca şi cum ar fi degustat ceva savuros în timp ce-mi ţinea mâna şi-mi mângâia delicat inelarul. “Sus ojos...” şi am înţeles că era vorba de ochi, deşi cunoştinţele mele de spaniolă se reduceau la câteva cuvinte.

Mult mai tarziu aveam să-l întreb pe prietenul meu argentinian cum îşi educă taţii băieţii să fie atât de curtenitori, dar nu am primit un răspuns lămuritor, deşi chiar el mă prevenea să am grijă cu bărbaţii care mă complimentau în America de Sud. Aveam să înţeleg mai multe la cursul de limba spaniolă de pe duolingo care mi-a furnizat câteva expresii colocviale de agăţat: “Nu te-a durut când ai căzut din cer?” ”Eşti atât de dulce că mă dor dinţii.”

Două veri – una în emisfera boreală şi una în emisfera australă.  Până atunci totul se derulase repede – terminasem un proiect sambata in Brasov si luni eram in avion spre Bologna de unde incepea marea călătorie. Nu avusesem timp să văd ce simt. Pe mama o lăsasem îngrijorată. Prietenii mă încurajaseră ca la meci – Bravo ţie! Extraordinar! Ce curajoasă eşti! Au fost multe îmbrăţişări, am primit iconiţe, brăţări talisman, încurajări şi urări de drum bun. Aveam un tricou cu “Mama zmeilor” şi un rucsac de cabină de numai şapte kilograme din care jumătate era echipament montan (cu bocancii în picioare).  M-am gândit mult dacă să-mi iau două sau trei tricouri şi sandalele cu toc pentru cele trei luni. Aveam de gând să merg la degustări de vin şi să simt elegantă. Am pus şi două bluze de voal care nu se călcau, trusa de machiaj, o cutie metalică cu cercei lungi, cartea cu Trekking în Patagonia şi încă o carte de Banana Yoshimoto în engleză pe care urma s-o dau la schimb în vreun hostel aşa cum se obişnuieşte.

Există o voluptate în plecare, în a înceta să mai plăteşti facturi, în a încheia socotelile, în a închide notificările de Facebook.  Ştii că nu mai participi la evenimentele din oraşul tău. E un tur de “La revedere”, papa şi mua mua, ai grijă de tine. Pe măsură ce se apropia data plecării număram – ultima zi de lucru, ultimul prânz, ultima noapte acasă în patul meu.

Schimbasem avionul la Madrid. Pe un ecran rulau destinaţiile de America de Sud – Caracas, Bogota, Buenos Aires. Abia cuvintele astea mi-au dat fiori. Apoi vânzătoarea de la cafenea – “Mai vrei ceva inimoară?” Intram  în alt spaţiu, cu alt mod de adresare.

In Buenos Aires taximetristul care mă adusese de la aeroport mă iscodise pe drum despre “mi marido”, îmi arătase nişte puncte turistice din oraş şi mă taxase mai mult pe motiv că nu înţelesesem suma agreată iniţial, deşi eram destul de sigură că învăţasem cifrele. Drumul de la aeroport mă costase mai mult decât o noapte de cazare.

Toate astea m-au obosit şi am resimţit asta în primele zile în Buenos Aires.  Pe străzi femeile purtau bretele şi ţinte la genţi şi sandale, aveau părul lung şi-mi aminteau de clasele de salsa la care mă dusesem pentru prietenul meu.  Pe bărbaţi îi priveam atentă şi mă întrebam care ar avea potenţialul vecinului meu de cameră pe care nu-l văzusem la faţă dar satisfăcuse o femeie o noapte întreagă din nou şi din nou. In centru bărbaţii erau eleganţi şi cei mai fermecători erau cei grizonaţi care citeau ziarul în cafenele, uitându-se pe stradă din când în când fără să-şi verifice contul de Facebook.

Am vrut să plec într-un loc liniştit şi am luat vaporul timp de o oră către Uruguay, la Cologna del Sacremento. Localitatea se putea vizita în două ore, dar am vrut să-mi pierd timpul printre clădirile coloniale şi am rămas o noapte la un mic hotel care ridica simplitatea la rang de calitate. M-am înfundat în aşternutul alb, între perne şi citeam. Am mers la micul dejun şi am mâncat pentru prima oară biscuiţi din cereale unşi cu” dulche de leche”, o cremă care aducea oarecum cu crema caramel, doar că era mult mai bună.

A pleca singură în America de Sud nu s-a intamplat brusc. Am avut antecedente – i-am condus pe cativa din temerarii clasei a doua A in prapastie la Coliba ciobanului. Am evadat pe scara de incendiu din tabara de la Clăbucet. Am zburat prima dată cu avionul la cincisprezece ani în Germania unde am împărţit ziare într-o zonă luxoasă de lângă Frankfurt. In studentie am facut autostopul in Franta pana am dat peste primul sofer turc, genul meu de infractor, care în timp ce eram pe autostradă si mergea cu 140 km la oră mi-a spus că mă duce gratis la Nisa, mi-a oferit banane si m-a intrebat daca vreau sa-mi cumpere un cadou frumos. In general oamenii din jurul meu spuneau despre mine că-mi place să trăiesc periculos. Şi în plus nici nu plănuisem să plec singură în America de Sud. Vorbisem cu un prieten alpinist să urcăm un vârf de şase mii de metri în Bolivia, m-am învoit la birou cu şase luni înainte de data plecării, am făcut planuri şi trasee cu ce o să fac înainte şi după urcarea muntelui, iar apoi când lucrurile aveau contur, domnul, în vârstă de şaizeci şi ăapte de ani s-a operat de hernie de disc şi eu am hotărât că o să merg oricum. Si apoi stăteam între nişte perne mari şi albe dintr-un boutique hotel din Uruaguay, obosită din prima săptămână şi oarecum temătoare, dornică de confort. Decorul alb, micul dejun, simplitatea elegantă m-a liniştit precum o pădure, doar că aici nu era nici o pădure, aşa că mă descurcam cum puteam. Si gandul ca milioane de turisti strabat Buenos Aires si se inghesuie in Cafe Tortoni, iar eu am luat vaporul o oră şi eram într-o ţară mai puţin turistică îmi dădea un sentiment de pace interioară. Apoi m-am simţit capabilă să merg mai departe. M-am întors în Buenos Aires, am luat avionul spre Patagonia.

Dupa două săptămâni  s-au întamplat două lucruri:  eram îndrăgostită de argentinianul de la recepţia hotelului din Patagonia şi eram oarecum panicată - aveam chef sa muncesc. Ba chiar am inceput sa ma uit pe joburi.  Aveam senzatia ca atat timp cat lipsesc lucruri importante se intampla. Dupa şaisprezece ani de munca şi concedii de 1-2 săptămâni posibilitatea de a calatori trei luni era un lucru cu care nu stiam prea bine ce sa fac. Văzusem un filmulet de la Ted Talks cu un designer din New York care explica beneficiile asupra creativitatii în urma unui sabatic. Eu păream că mă intorceam pe cărările stiute. Spunea ca a avut  un sabatic de cateva ori, dar că primul a fost dezastruos. Isi facuse o agenda incarcata in fiecare zi. Si eu eram atat de infometata sa calatoresc, asta fusese laitmotivul meu inca din copilarie cand ma jucam cu degetul pe harta si faceam trasee si combinatii in diverse zone ale globului. Era ceva obisnuit să răspunzi la întrebarea – Ce-ţi place să faci? Păi să călătoresc! Cum vrei sa-ti duci viata? Vreau sa calatoresc! “Ăsta e şi visul meu!” răspundeau oamenii în cor. Ăsta  era visul nostru hipiot, o perioada nedefinita in care vom calatori, vom decoperi lumea, vom vedea cum traiesc alti oameni, vom munci eventual pe drum culegand vii in Australia si vom strabate continente cu autostopul.

După ce m-am îndrăgostit m-am liniştit şi am renunţat să mă mai îngrijorez pentru locul de muncă. Era bine să fie altcineva îngrijorat pentru mine, să mă întrebe unde sunt şi ce fac, să-mi spună de care friptură să mănânc.

 Aveam zile când abia rosteam câteva cuvinte. Ştiam direcţia în care merg, dar nu ştiam întotdeauna cât voi sta într-un loc. Mi-am dat seama că nu are rost să planific foarte mult, aflam pe drum, din discuţiile cu alţii ce aveam nevoie. Erau mulţi care-şi urmau un vis – evreul care conducea un minivan să vadă peisajele de pe Carretera Austral, recepţionerul care lucra şase luni pe an pentru ca apoi să călătorească, bibliotecara franţuzoaică sosită pentru a treia oară în Patagonia, de data asta cu vaporul printre fiorduri - toţi aventurieri, căutători fără leac.

M-am întors la mijlocul lui mai. Căldură mare.

Am început să-mi caut de lucru. Două intrebari reveneau in principal la interviuri –“ Ce e o perioada sabatică”? si “Ai de gând să pleci din nou?” . Oamenii mă priveau ca pe un animăluţ ciudat. Am răsfoit anunţurile de locuri de muncă. Parcă nimic nu se mai potrivea. Am găsit unul cu douăzeci de cerinţe, şapte lucruri pe care agenţia le oferea candidatului din care unul era un mediu de lucru competitiv şi un măr pe zi.

Nu-mi găseam locul.

După ce pentru un moment a fluturat posibilitatea ca într-o zi să mă mut într-o altă ţară am dorit  să-mi cunosc mai bine ţara. Începuse să mă intereseze Romania. După ce m-am plimbat cu trenul cu aburi în Ţara de Foc vroiam să merg cu mocăniţa în Maramureş. În prima lună de la întoarcere am făcut mici excursii pe Ceahlău, în Cheile Nerei, în deltă. Mă interesa literatura de exil. Îi ascultam cu atentie pe oamenii care nu-l mai găsesc pe “acasă” nicăieri pentru că au fost în prea multe locuri.

Imagini şi faze din excursie îmi reveneau haotic în minte. Era început de vară în Bucureşti. Strandurile erau luate cu asalt, asfaltul se topea.

În drum spre poştă, într-o grădină, am văzut o mână negricioasă de aurolac care s-a scufundat într-un canal în măruntaiele oraşului şi a tras capacul.