Uneori îmi spun că două lucruri mă mai pot salva şi unul din
ele este literatura.
“Simt că devin alta. Mişcările sunt line. Ochii strălucesc. Somnolenţa e dulce. Ochii
privesc spre interior. De ce am nevoie de lumea vizibilă, dacă în interiorul
meu creşte una invizibilă ? Vizibilul se retrage undeva, se lasă la fund.
Se pregăteşte să facă loc celui încă nevăzut. Am o senzaţie minunată, de parcă
iau parte la formarea unei noi planete care va înmuguri din mine la termenul
potrivit, ca şi cum eu sunt sora vieţii şi de fapt, o rudă apropiată a oricărui
copac. ” (Şişkin , Scrisorar)
Mi-am adus aminte de fragment atunci, la trei noaptea, în timp ce străbăteam mijlocul bulevardului atât
de plin şi
zgomotos în
timpul zilei. Somnul a fugit din primele minute de pedalat. O nouă
voluptate se năştea în mine în timp ce oraşul se întorcea în aşternut. Acasă
eram atât
de energizată
că
n-am putut să adorm până la primele zgomote ale liftului care ducea vecinii spre
servici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu