marți, 23 iunie 2015

Întrebări



M-am trezit aruncată din vis direct în ghemotocul cu întrebări:
Dacă iubeşti şi te simţi iubit te mai poţi simţi izolat? De lume, sigur, asta e uşor, dar de lumea dragostei în care
se presupune că pluteşti la începutul unei relaţii? Mai bine această întrebare, din interior - Îl vreau, dar sunt eu demnă de bărbatul acesta? O pânză se ţese încet în jurul meu.

vineri, 19 iunie 2015

Dervish in progress 2



În seara asta, spre finalul workshopului, când picioarele se afundaseră în covorul de cauciuc ca în smoală şi corpuri rotitoare aveau palmele lateral, întinse spre cer, mâinile primeau sevă din perfuzii invizibile.

joi, 18 iunie 2015

Dervish in progress



Ne-am învârtit până când numele şi profesiile noastre rostite la început au dispărut, pănă când creierul a învăţat să nu mai vadă în imagini, iar în jur se întindea o pastă groasă de lumini şi umbre. Nimic identificabil, doar un decor blurat, hipnotic. Ne-am învărtit pănă când am rămas căţiva şi din ce în ce mai mult spaţiu se întindea în jur. Si când eram mai prinşi în mrejele dansului ăsta un fluierat ca pe la hergehelii ne-a strunit să iuţim ritmul. Ne-am învârtit şi pe Maria Tănase, şi pe Goran Bregovici şi pe ritmuri sufite, şi pe of, ooof, şi pe trip-hop.

luni, 15 iunie 2015

Uneori



Uneori pierdem eventualităţi pentru că nu am crezut îndeajuns în ele, dincolo de orice logică, dincolo de orice sfat prietenesc care-ţi şopteşte în ureche, ca unui convalescent, că ar fi mai bine să dai totul uitării, aşa cum ai da firimituri pe apa sâmbetei raţelor din IOR . In aparenţă viaţa se desfăşoară la cote maxime în soarele orbitor al zilei.
Mania secretului mă duce spre pierzanie, ştiu asta, mă atrage până la dispariţie. Un pariu nebunesc că cineva mă va găsi în beznă. Ruleta rusească.

vineri, 5 iunie 2015

Ploaia



Sunt fiica cea mică a verii. Pe spate am bronz în formă de aripi de fluturi.
În după amiezele întinse de lentoare, ţin ploapele întredeschise şi VĂD.
Sunt firele de nisip lipite de piele. E privirea piezişă a vânzătorului de la colţ când frământă covrigii cu râvnă.
În curând, doar un costum de baie şi dâre de lumina vor coborâ spre sâni. Picătura de pepene va coborâ şi ea uşor din colţul gurii.

Aştept cu un tremur în corp răpăiala puternică din balconul fără geamuri şi viaţa veacului ce va să vie.
                                                            *
De curând mi-am dat seama – nu aş pleca nicăieri, pe drum, înafară. Aici nu mi-ar lipsi nimic.

duminică, 26 aprilie 2015

Prima amintire…?

Poate aceea în care mă văd pe mine la grădiniţă, îndrăgostită de Tony, un “italiano vero” în mintea mea, aşa-mi suna numele lui, brunet cu părul lung şi buclat. Mai era prietena Mona despre care spuneam că are mâinile şifonate şi mi le punea la ochi să ghicesc cine e, iar eu ştiam sigur pentru că miroseau a tutun, aşa cum miroseau toate lucrurile ei de acasă. Apoi era chinul orelor de la amiază când trebuia să dorm şi nu puteam şi-i animam şi pe ceilalţi copii. Am mâncat bătaie o dată şi de atunci doar transpiram sub pătură aşteptând să treacă ceasurile de odihnă. Mama m-a găsit aşa, lac de sudoare şi m-a luat acasă mai devreme în ziua aceea.
                                         *
Altădată era vară, eram în casa de pe strada Soveja din Constanţa, la străbunicii mei. Am auzit muzică afară, am mers curioasă la poartă şi m-am trezit în stradă dansând cu ţiganii la nunta lor în hore minunate.Ştiu că aveam rochiţa galbenă cu volane, cu pisica neagră pe piept şi că toată lumea s-a mirat de focul cu care am dansat.
                                         *
O amintire repetitivă prin ani – eu la Mamaia înaintând printre cearşafurile oamenilor aflati la soare, întotdeauna spre mare , spre o zonă mai liniştită, spre cazino. La doi ani mi-a spus mama ca m-am pierdut şi că m-au dat prin staţie la Radio vacanţa, e foarte posibil să fie asta prima amintire, şi mă văd înaintând prin mulţime la doi ani, la zece ani, în adolescenţă şi la maturitate, înaintând tot timpul pe plajă şi prin vârste spre altceva, departe de vacarm.
                                        *
Mai e imaginea aceasta, parcă aş zice că abia asta e prima – eu făcându-mi loc cu forţa printre picioarele părinţilor mei, strâns îmbrăţişaţi, sărutându-se. E singurul gest de tandreţe dintre ei pe care mi-l amintesc.

luni, 20 aprilie 2015

Stare

Să ne grădinărim tristeţile... al cui rând e azi? Incep să uit ce minunată mi se părea o întâlnire la solstiţiul de iarnă. Aş vrea să scriu un singur text, unul bun de tot care să ardă distanţa ca pe un fir invizibil cuprins de flăcări. Incep să uit contururile feţei. Rămâne un singur ochi care mă priveşte, departe de privirile celorlalţi. Timbrul vocii blânde nu mai răzbate până la mine. Oricât m-aş încorda nu mai aud nimic. Imi amintesc câte un gest nervos şi emoţia din mâini. Nu mai ştiu nimic din cele ce s-au zis, dar nici nu mai contează. Verdele din grădină pare azi violent. Incep să uit şi uitarea mă trage în jos cu degete de smoală. Ştiu pe de rost cum mă îndreptam spre ieşirea din clasă cu capul în jos şi cu o ultimă privire mă întorceam şi vroiam să-mi înfund nasul în pieptul acela şi să dispar acolo în desişul cămăşii negre.